Roma, 30.03.03

Dragi cititori ai AVD,

Din anul 2002 am avut onoarea de a fi în legătură cu Eminenţa Sa Cardinalul Joseph Ratzinger, Prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. La 6 iulie 2000 i-am prezentat umila rugăminte ca scrierile mele să fie supuse unor studii suplimentare de către aceeaşi Congregaţie şi ca să mi se acorde ocazia de a răspunde rezervelor exprimate în Notificarea de pe 4 octombrie 1995. Eminenţa Sa mi-a acordat cu bunăvoinţă această ocazie şi prin mâna Pr. Prospero Grech mi-a trimis o scrisoare în 4 aprilie 2002, conţinând cinci întrebări la care să răspund. Răspunsurile mele la aceste întrebări au fost apoi supuse Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei pe data de 26 iunie 2002. Cardinalul Ratzinger mi-a cerut acum să public întrebările, cu răspunsurile mele, şi sunt fericită să le împărtăşesc cu voi, ca o exprimare a punctului meu de vedere oficial.

Mă rog ca publicarea acestui document să slujească dialogului adevărului şi iubirii, atât de important nu numai pentru ecumenism, ci şi pentru a face harurile lui Dumnezeu roditoare în biserică.

Dumnezeu să vă binecuvânteze,

Vassula

Collegio Sta Monica,

Rome

4 aprilie 2002

Stimată doamnă Ryden,

Pe 6 iulie 2000 i-aţi adresat o scrisoare Eminenţei sale Cardinalul Ratzinger privind “Notificarea” Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei în legătură cu scrierile dumneavoastră. Eminenţa Sa a luat notă de scrisoarea dumneavoastră şi, împreună cu colaboratorii săi, a luat hotărârea să vă ofere prilejul de a clarifica înţelesul unora dintre afirmaţiile conţinute în publicaţiile dumneavoastră. În acest scop am fost delegat să vă contactez personal, atât prin conversaţie, cât şi prin scris, astfel încât Congregaţia pentru Doctrina Credinţei să poată avea o idee mai clară despre intrerpretarea exactă a acestor afirmaţii. Doresc să fac clar de la bun început că nefiind romano-catolică, dumneavoastră nu intraţi în jurisdicţia Congregaţiei şi că pentru dumneavoastră nu este o cenzură personală. Totuşi, deoarece mulţi catolici urmează “Adevărata Viaţă în Dumnezeu,” au şi ei dreptul să ştie cum stau cu privire la problemele de doctrină şi practică insuflate de scrierile dumneavoastră. Suntem de asemenea la curent cu operele dumneavoastra de caritate, cu eforturile dumneavoastră de a-i călăuzi pe toţi creştinii către unitate cu Episcopul Romei, de marea dumneavoastră devoţiune către Binecuvântata Fecioară Maria, de faptul că Îl prezentaţi pe Dumnezeu ca pe Dumnezeul Iubirii până şi necreştinilor, şi de opoziţia dumneavoastră faţă de raţionalism şi corupţie în rândul creştinilor. Ultimele dumneavoastră cărţi de asemenea par a fi lăsat la o parte unele expresii ambigue conţinute în cărţile dumneavoastră precedente. Cu toate acestea, v-aş fi recunoscător dacă aţi putea răspunde, cât mai clar cu putinţă, la câteva întrebări, pentru a ajuta Congregaţia să aibă o idee mai clară despre ceea ce faceţi.

1.   Ştiţi foarte bine că, atât pentru catolici cât şi pentru ortodocşi, există o singură Revelaţie, cea a lui Dumnezeu în Iisus Hristos, care este cuprinsă în Sfintele Scripturi şi în Tradiţie. În interiorul Bisericii catolice, chiar revelaţiile “private” acceptate, precum cele de la Lourdes şi Fatima, deşi luate în serios, nu constituie obiect de credinţă. Prin urmare, în ce sens consideraţi scrierile dumneavoastră drept revelaţii şi cum trebuie ele să fie primite de ascultătorii şi cititorii dumneavoastră?

2.   Dumneavoastră aparţineţi Bisericii ortodoxe şi îi îndemnaţi adesea pe preoţii şi episcopii de această confesiune să îl recunoască pe Papa şi să facă pace cu Biserica Romană. Din păcate, din această pricină, nu sunteţi bine primită în unele ţări de aceeaşi confesiune cu a dvs. Pentru ce vă asumaţi această misiune? Care este ideea dumneavoastră despre Episcopul Romei şi cum anticipaţi viitorul unităţii creştine? Uneori, cine citeşte scrierile dumneavoastră, are totuşi impresia că vă situaţi deasupra ambelor Biserici, nefiind devotată nici uneia. De exemplu, se pare că dumneavoastră primiţi împărtăşania atât în Biserica catolică, cât şi în cea ortodoxă, dar din punct de vedere al stării civile, urmaţi obiceiul de oikonomea. După cum am mai spus, aceste observaţii nu înseamnă o cenzură personală, deoarece nu avem absolut nici un drept să vă judecăm conştiinţa, dar înţelegeţi preocuparea noastră pentru adepţii catolici, care ar putea interpreta aceste atitudini într-o manieră relativistă şi sunt tentaţi să ignore rânduielile propriei lor Biserici.

3.   În scrierile dumneavoastră de început, precum se observă în “Notificare” exista o confuzie de terminologie privind Persoanele Sfintei Treimi. Suntem siguri că dumneavoastră vă supuneţi învăţăturilor Bisericii dumneavoastră. Credeţi că ne puteţi ajuta să clarificăm aceşti termeni? Când aveţi de-a face cu probleme de credinţă, nu ar fi folositor să urmaţi terminologia oficiala a catehismelor standard pentru a evita confuzia în minţile cititorilor “Adevăratei Vieţi în Dumnezeu”?

4.   Există de asemenea unele probleme privind protologia şi eshatologia. În ce sens are sufletul o “viziune a lui Dumnezeu” înainte de a fi insuflat în trup? Şi cum vedeţi locul Noilor Rusalii în cadrul istoriei mânturii în legătură cu parusia şi învierea morţilor?

5.   Care e identitatea reală a mişcării “Adevărata Viaţă în Dumnezeu” şi ce se cere de la adepţii ei? Cum e structurată?

Stimată doamnă Ryden, regretăm că vă solicităm cu aceste întrebări şi puteţi fi sigură că noi apreciem faptele dumneavoastră bune şi bunele intenţii. Totuşi, ca răspuns la scrisoarea dumneavoastră către Cardinalul Ratzinger, am simţit că era de datoria noastră să clarificăm unele ambiguităţi din scrierile dumneavoastră care ar fi putut să vă scape. Datorăm aceasta cititorilor dumneavoastră catolici care, urmându-vă scrierile, ar putea trece printr-un conflict de conştiinţă. Vă rog, acordaţi-vă timpul necesar pentru formularea răspunsurilor; ar fi mai bine dacă dumneavoastră şi cu mine ne-am putea întâlni pentru a avea câteva convorbiri neoficiale înainte de a aşterne ceva în scris. Rugaţi-vă Duhului Sfânt pentru a vă lumina şi consultaţi orice îndrumător spiritual sau teolog în care aveţi încredere. Suntem siguri că întrebările noastre vă vor ajuta să înţelegeţi şi implicaţiile mai adânci ale scrierilor dumneavoastră pentru a le face mai acceptabile atât catolicilor, cât şi ortodocşilor. Pentru a elucida sensul lor, mă voi pune personal la dispoziţia dumneavoastră.

Eminenţa Sa vă trimite complimentele sale şi are încrederea că veţi da un răspuns satisfăcător, ca să îi uşuraţi sarcina de a împlini cererile din scrisoarea dumneavoastră.

Al dumneavoastră sincer în Hristos,

Pr. Prosper Grech, OSA

Consultor al Congregaţiei

Vassula Ryden

23.03.2003

Înalt Prea Sfinţitului Pr. Prospero Grech

Collegio Sta Monica,

Rome

Răspuns al Vassulei Ryden la scrisoarea Pr. Prospero Grech scrisă în numele Eminenţei sale Cardinalul Joseph Ratzinger, Prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, datată 4 aprilie 2002

Stimate Pr. Prospero Grech

Mai întâi de toate, doresc să vă mulţumesc pentru ca mi-aţi acordat ocazia de a răspunde întrebărilor pe care le aveţi în legătură cu scrierile şi activitatea mea, exprimate în modul cel mai respectuos în scrisoarea dumneavoastră din 4 aprilie 2002 şi care repetă punctele critice conţinute în “Notificaţia” din 1995.

Îmi dau seama de sarcina şi răspunderea încredinţată prea sfintei dumneavoastră congregaţii de a “încerca duhurile.” (1 Ioan 4:1)  De-a lungul acestor ani, am realizat întrucâtva complexitatea acestei sarcini a discernământului şi cât de delicată este, întrucât eu însămi am întâlnit în calea mea mulţi oameni care m-au abordat, pretinzând că au şi ei experienţe divine, pe care doreau să le amestece cu ale mele. Din prudenţă şi din motive de responsabilitate, mi-am făcut un principiu din a nu lua în seamă pe vreunul dintre aceştia. Prin urmare, apreciez într-adevăr importanţa strădaniei dumneavoastră de a proteja pe credincioşi de orice vătămare şi de a păstra credinţa curată de experienţe neautentice, dar în aceeaşi măsură de a proteja carismele autentice care ar putea fi în folosul bisericii.

Vă sunt de asemenea recunoscătoare pentru că îmi oferiţi ocazia de a clarifica şi de a face lumină asupra unor expresii care pot apărea neclare deoarece sunt scrise în imagini figurate şi într-un stil poetic sau simbolic. Sunt în aceeaşi măsură conştientă că maniera  mea de adresare către creştinii catolici, fiind totuşi grec-ortodoxă, e ceva neobişnuit, dar decât să fie văzută ca o neregulă, doresc cu umilinţă ca aceasta să fie considerată ca mica mea contribuţie la vindecarea disensiunilor dintre fraţii creştini. Şi astfel voi răspunde cât pot de bine la întrebările pe care aţi binevoit să mi le prezentaţi cu o onestitate şi luciditate deplină, fiind în aceeaşi măsură asigurată de generozitatea, bunăvoinţa şi înţelegerea dumneavoastră faţă de limitele mele în a exprima întreaga perspectivă existentă în cele 12 volume ale cărţilor intitulate Adevărata Viaţă în Dumnezeu. (AVD)

Întrebarea no. 1: Relaţia dintre AVD şi Revelaţie

Ştiţi foarte bine că, atât pentru catolici cât şi pentru ortodocşi, există o singură Revelaţie, cea a lui Dumnezeu în Iisus Hristos, care este cuprinsă în Sfintele Scripturi şi în Tradiţie. În interiorul Bisericii catolice, chiar revelaţiile “private” acceptate, precum cele de la Lourdes şi Fatima, deşi luate în serios, nu constituie obiect de credinţă. Prin urmare, în ce sens consideraţi scrierile dumneavoastră drept revelaţii şi cum trebuie ele să fie primite de ascultătorii şi cititorii dumneavoastră?

Nu am luat niciodată vreo lecţie de catehism, cu atât mai puţin de teologie, şi nici nu am avut cunoştinţă despre nici un fel de nuanţe teologice precum cele menţionate mai sus la începutul chemării şi convertirii mele. Am fost învăţată despre aceste diferenţe treptat, după cum înainta călăuzirea blândă a Duhului Sfânt. Chiar la începutul acestei chemări, eram foarte confuză şi la început, în timpul manifestării îngerului meu, iată ce i-am spus: “Dar nu pot înţelege. Avem deja Biblia, aşa că de ce ne mai trebuie mesaje?” Îngerul meu a răspuns: “Deci crezi că totul a fost dat în Biblie?” Am răspuns “Da. De aceea nu văd de loc motivul pentru toate acestea. Adică nimic nu e nou”. Atunci îngerul a spus: “Dumnezeu vrea ca aceste mesaje să se transmită”. Am spus: “  Să fie vreun motiv special pentru care să fiu eu (aceea care să le transmită) ?” Îngerul a răspuns: “Nu. Dumnezeu vă iubeşte pe toţi la fel. Aceste mesaje sunt doar o rememorare, spre a vă reaminti cum au început temeliile voastre” (07.08.1986)

Un preot protestant mi-a spus odată că nu există nici un motiv pentru care Dumnezeu să vrea să ne vorbească, acum, când avem Sfânta Biblie. Încurcată, i-am spus lui Hristos: “Doamne, sunt unii preoţi care refuză să asculte sau să creadă că Tu Te poţi manifesta în felul acesta prim mine; ei spun că Tu, Iisuse, ne-ai adus tot adevărul şi că nu au nevoie de nimic altceva decât de Sfânta Biblie, cu alte cuvinte, toate aceste lucrări sunt mincinoase”. Răspunsul lui Hristos a fost următorul:

“V-am spus tuturor că Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe careTatăl îl va trimite în Numele Meu, vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de toate cele ce v-am spus Eu. Nu vă aduc nici o învăţătură nouă, ci doar vă aduc aminte de adevăr şi îi aduc înapoi la adevărul deplin pe cei care s-au rătăcit. Eu, Domnul, voi continua să vă stimulez cu rememorări şi Duhul Meu Sfânt, Mângâietorul, va fi pururea printre voi ca Aducător Aminte al Cuvântului Meu. Asadar, nu fiţi uimiţi când Duhul Meu cel Sfânt vă vorbeşte – aceste rememorări sunt date prin Harul Meu ca să vă convertească şi să vă aducă aminte de Căile Mele.” (20.12.1988)

            Unsprezece ani după aceea, într-un alt pasaj, Domnul nostru mi-a cerut să scriu următoarele:

            “Toate aceste mesaje vin din înălţime şi sunt inspirate de Mine. Ele pot fi întrebuintate cu folos pentru învăţătură şi pentru a respinge greşelile ca fiind neîntemeiate. Ele pot fi folosite pentru a călăuzi biserica spre unitate şi pentru a călăuzi vieţile oamenilor şi a-i învăţa să fie sfinţi. Ele vă sunt date spre o mai bună lămurire^[1] a Revelaţiei^[2] care vă este dată. Ele sunt o sursă nesecată de uimitor har pentru voi toţi, ca să vă reînnoiască” (30.07.1999)

            Cred că nu există decât o singură Revelaţie şi niciodată nu am spus contrariul, nici nu veţi găsi aceasta în scrieri. Nu aştept de la cititorii AVD să considere mesajele mai mult decât Sfânta Scriptură şi sunt sigură că nimic din cărţile AVD nu poate să convingă pe toţi aceia care mă ascultă sau care mă citesc să gândească altfel. De fapt, în mărturiile mele citez mereu nenumărate pasaje din Scriptură, uneori mai multe chiar decât mesajele înseşi. În inima mesajelor există o stăruinţă vizibil permanentă pentru concentarea atenţiei asupra Sfintei Scripturi şi pentru traiul conform cu adevărul ei. Scrierile sunt o actualizare şi o aducere aminte a unicei şi singurei Revelaţii în Hristos, păstrată de Scriptură şi de Tradiţie, transmisă prin biserică; ele nu sunt decât o recurgere la această Revelaţie. De fapt, cititorii n-au fost niciodată influenţaţi de aceste scrieri ca să le considere mai presus de Scripturi, ci mărturiile au arătat că scrierile i-au ajutat să înţeleagă mult mai bine Cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, noi ştim că Dumnezeu poate să ne aducă aminte de Cuvântul Său binecuvântat atunci când crede El de cuviinţă spre folosul bisericii. Asemenea haruri, căci haruri sunt, desluşesc sau scot în evidenţă un adevăr deja cunoscut, oferind o mai bună înţelegere a lui.

            Atunci s-ar putea pune întrebarea de ce Dumnezeu a făcut apel la o persoană atât de limitată şi de nevrednică, total ignorantă şi dezinteresată în materie de biserică, care niciodată nu a tins către Dumnezeu, pentru a primi o “rememorare a Cuvântului Său.” Oare preoţii şi teologii nu sunt chemaţi să facă acelaşi lucru? Da, eu cred că ei sunt chemaţi, iar eu în nici un chip nu am intenţionat vreodată să concurez cu preoţii şi teologii pe care Dumnezeu i-a chemat ca să-şi facă datoria; cred însă că Dumnezeu m-a chemat pe neaşteptate printr-o acţiune directă din partea Lui.

            Am aflat de curând că al doilea Conciliu al Vaticanului a subliniat cât este de important ca laicatul să contribuie la răspândirea Veştii celei Bune prin feluritele daruri pe care Dumnezeu le acordă Bisericii sale. În Lumen Gentium, Conciliul afirmă limpede că laicatul participă la slujba profetică a lui Hristos şi că Hristos ”îşi împlineşte misiunea... nu numai prin ierarhie...ci şi prin laici, pe care i-a constituit de asemenea ca martori, înzestrându-i cu simţul credinţei şi cu harul cuvântului..." (LG, 35). Fiecare persoană laică, prin urmare, are un rol de îndeplinit în această slujire a Evangheliei, după carisma pe care Dumnezeu i-a dăruit-o, iar prin aceste daruri persoana este în acelaşi timp martorul şi instrumentul viu al misiunii bisericii înseşi, “după măsura darului lui Hristos’.

            În majoritatea lucrărilor clasice de teologie catolică fundamentală se face o distincţie între Revelaţie ca şi concept al reflecţiei (Revelaţia cu “R” mare) şi revelaţia ca şi concept al experienţei  (revelaţia cu “r” mic, adesea revelaţii la plural). Când vorbesc despre umila mea experienţă ca “revelaţie”, vorbesc despre revelaţie cu “r” mic, din punctul de vedere al experienţei ei.

            Nu vorbesc despre experienţa mea ca fiind revelaţie dintr-un punct de vedere doctrinal, dorind să concurez în vreun fel cu Revelaţia. Ca şi în cazul altor “revelaţii private” sau “revelaţii profetice” scrierea mea nu adaugă nimic la Depozitul Credinţei. Dimpotrivă, chemarea lui Dumnezeu adresată mie urmăreşte să arate plinătatea adevărului Depozitului  Credinţei, spre a-l pătrunde mai mult şi a trăi după acest adevăr.

            Constituţia Dei Verbum a Concilului Vatican II a arătat clar că Revelaţia Publică este completă şi desăvârşită şi că “...nu mai este de aşteptat nici o nouă revelaţie publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Iisus Hristos”. (Dei Verbum 4). Pe de altă parte, Dei Verbum arată limpede de asemenea că poporul lui Dumnezeu are nevoie permanent să aprofundeze înţelegerea acestui adevăr:

            "Această tradiţie, care vine de la Apostoli, se dezvoltă în biserică sub asistenţa Duhului Sfânt: înţelegerea lucrurilor şi cuvintelor transmise creşte prin meditarea şi studierea lor de către credincioşi, care le păstrează în inimă (cf. Lc. 2,19.51), prin pătrunderea adâncă ce decurge din experienţa spirituală şi prin propăvăduirea acelora care, o dată cu succesiunea episcopală, au primit o carismă sigură a adevărului. Biserica, pe măsura trecerii veacurilor, tinde mereu către plinătatea adevărului divin, până când se vor împlini în ea cuvintele lui Dumnezeu." ( Dei Verbum, 8 )

            Eminenţa Sa, Cardinalul Joseph Ratzinger a afirmat foarte explicit cu privire la relaţia dintre profeţia creştină şi Revelaţie că teza care susţine că profeţia va lua sfârşit o dată cu săvârşirea Revelaţiei în Hristos conţine interpretări greşite. Poziţia lui despre acest lucru a exprimat-o cu ocazia unui interviu despre profeţia creştină şi iarăşi într-un comentariu cu privire la revelarea celui de-al Treilea Secret de la Fatima. Îmi permit să citez direct din interviu:

“Revelaţia e în fond Dumnezeu care se dă nouă, care zideşte istoria cu noi şi care ne reuneşte, adunându-ne pe toţi laolaltă. Este dezvăluirea unei întâlniri care comportă şi o dimensiune sociabilă, inerent comunicativă, şi o structură cognitivă. Aceasta are implicaţii şi în cunoaşterea adevărului Revelaţiei. Înţeleasă în mod corect, Revelaţia şi-a atins scopul Ei cu Hristos pentru că – după cum spune atât de frumos Sf. Ioan al Crucii – când Dumnezeu vorbeşte personal nu mai e nimic de adăugat. Nimic nu se mai poate spune despre Cuvânt. El este pe deplin în mijlocul nostru şi Dumnezeu nu are nimic mai sublim să ne dea sau să ne spună decât pe El Însuşi. Dar această plinătate a lui Dumnezeu dăruindu-se pe Sine –adică faptul că El, Cuvântul, este prezent în trup – mai înseamnă că trebuie să continuăm să pătrundem această Taină. Aceasta ne face să ne ducem înapoi la natura speranţei. Venirea lui Hristos e începutul a unei cunoaşteri care se adânceşte necontenit şi a unei descoperiri treptate a ceea ce ni se dă prin Cuvânt. Astfel, se inuagurează o nouă cale în cârmuirea omului la adevărul deplin, după cum a arătat Iisus în Evanghelia după Ioan atunci când spune că Duhul Sfânt se va pogorî. Cred că hristologia pneumatologică a discursului de rămas bun al lui Iisus e foarte importantă pentru tema noastră, dat fiind faptul că Hristos spune limpede că venirea lui în trup a fost numai o primă etapă. Venirea adevărată se va petrece atunci când Hristos nu mai este constrâns de un loc sau de un trup mărginit, ci atunci când El vine la toţi în Duh ca Cel Înviat, ca astfel intrarea în adevăr să capete din ce în ce mai multă profunzime. Mie îmi pare limpede că – ţinând cont de faptul că timpul bisericii, adică timpul când Hristos vine la noi în Duh, este determinat de însăşi această hristologie pneumatologică  – elementul profetic ca element de speranţă şi de chemare nu poate bineînţeles să lipsească sau nu i se poate îngădui să dispară.” (30 ian. 1999)

În aceeaşi manieră, nu pretind în nici un fel ca scrierile mele să aibă un statut sau o autoritate care să le apropie de cele ale Sfintei Scripturi. Sfânta Biblie este inspirată într-un mod infailibil. Eu cred cu umilinţă că Domnul, printr-o acţiune directă în sufletul meu, m-a înrâurit spre a călători cu El, ajutându-mă atunci când sunt chemată să scriu, dar nu este o inspiraţie în acelaşi sens după cum este Scriptura, şi rezultatul nu este infailibitatea, dar aceasta nici nu înseamnă că există erori doctrinale în scrierile mele, lucru de care sunt sigură că nu există.

În cartea pr. Marie-Eugène “Eu sunt o fiică a Bisericii” el ne aminteşte despre modul în care Dumnezeu se poate adapta unui suflet:

“Acţiunea directă a lui Dumnezeu, fiind astfel fundamentată în omul de care se foloseşte, se adaptează în chip minunat vieţii psihologice a sufletului. Această adaptare a lui Dumnezeu trebuie subliniată ca o importantă caracteristică a intervenţiilor Lui. Dumnezeu, care consimte să grăiască în limbajul semnelor omeneşti pentru a ne da Lumina Lui, duce condescendenţa până la punctul de se adapta El Însuşi la temperamentele noastre şi la nevoile noastre particulare în alegerea acestor semne, ca astfel să să ajungă la noi şi mai sigur. Pentru o credinţă care şi-a păstrat puritatea şi simplitatea, El va vorbi într-un limbaj de semne exterioare strălucitoare, care va face credinţa să vibreze. Pentru o credinţă pe care raţionalismul a făcut-o prudentă şi critică, El va avea un limbaj mult mai intelectual.”^[3]

Cardinalul Ratzinger a afirmat că  “acea fiinţă capabilă de a se manifesta pe sine ca şi cuvânt şi chip al unui contact interior cu Dumnezeu, chiar şi în cazul misticismului autentic, depinde pururea de posibilităţile sufletului omenesc şi de limitele lui.” Astfel, trăiesc Cuvântul lui Dumnezeu fără efort, cu alte cuvinte, fără a forţa ceva, vine pur şi simplu. Aceste comunicări (cuvinte interioare) mi se transmit sub două forme anume. Vă rog să notaţi că, în nici un caz, nu internţionez să spun aici că eu ştiu foarte bine să exprim acest fenomen şi cum poate Dumnezeu să facă asemenea lucruri, dar explicaţia de mai jos este cea mai bună pe care pot să o dau:

1.   Prin mijlocirea cuvintelor interioare, adică locuţiuni. Cuvintele pe care le percep sunt cuvinte reale, mult mai limpezi decât dacă le-aş auzi cu urechile mele. Un singur cuvânt poate conţine o lume de sensuri, încât înţelegerea de una singură n-ar fi capabilă niciodată să le exprime repede în limbaj omenesc. Orice cuvânt dumnezeiesc sau învăţătură, date mie spre a mă învăţa, nu-mi vor fi date în maniera predării la şcoală; probabil din cauza timpului limitat nu se poate explica totul dintr-o dată pe deplin sau, poate că din pricina slăbiciunii omeneşti acestea ar putea să fie uitate sau chiar să nu se înţeleagă. Dar învăţătura dumnezeiască sau cuvântul dat vor fi date într-un aşa răstimp şi înscrise în minte în aşa chip încât vor fi greu de uitat. Lumina care o împrăştie e atât de cuprinzătoare, ca o lumină strălucitoare care se difuzează departe şi în tot locul şi care te umple pe loc din belşug cu cunoştinţe care depăşesc cu mult cuvântul în sine. Cuvântul transmis e ca un râu larg care se desface în alte râuleţe, conducându-te peste tot şi în diverse locuri, dar venind pururea de la unicul râu. Într-o şcoală normală, orice învăţătură mi-ar fi luat luni de zile ca s-o asimilez. În timp ce trăiesc cuvintele atât de puternic, îmi dau seama în egală măsură de faptul că forma scrisă şi felul în care voi exprima cuvintele depind întotdeauna de capacităţile mele mărginite de limbă şi expresie. 

2.   Al doilea mod în care primesc Cuvintele lui Dumnezeu e cel printr-o lumină a înţelegerii în intelectul meu, fără nici un fel de grăire. Este ca şi cum Dumnezeu şi-ar transmite Gândul Lui într-al meu. Voi şti pe loc ceea ce voieşte Dumnezeu sau ceea ce doreşte să spună. Atunci, trebuie să scriu acest “mesaj neexprimat” cât pot de bine, alegându-mi cuvintele.

Am aflat mai târziu aici la Roma că Sf. Brigitta din Suedia îşi scria mesajele într-o manieră similară.

Care e motivul pentru care Domnul a ales această formă specială de scriere a mesajelor Sale, călăuzindu-mi mâna? Cu adevărat nu ştiu.  Când L-am întrebat care e motivul, Domnul numai mi-a spus: “Pentru că Îmi place aşa”. Deci nu ştiu cum se întâmplă aceasta. Aş dori să subliniez totuşi că teologii care sunt şi experţi grafologi şi care au investigat scrierile le-au numit “hieratice”, prezentând o mulţime de diferenţe de necontestat între felul meu de a scrie şi aşa-numita scriere automată. Mai târziu am ajuns să aflu că mistici cunoscuţi, precum Tereza de Avila, au trăit răpiri ale trupului lor sau uneori, parte din trupul lor. Cred că aceasta e o formă mai moderată de răpire a mâinii mele şi am încrederea că Domnul are propriile lui scopuri când face acest lucru.

Întrebarea no. 2: Relaţia mea ca ortodoxă cu Biserica romano-catolică.

Dumneavoastră aparţineţi Bisericii ortodoxe şi îi îndemnaţi adesea pe preoţii şi episcopii de această confesiune să îl recunoască pe Papa şi să facă pace cu Biserica Romană. Din păcate, din această pricină, nu sunteţi bine primită în unele ţări de aceeaşi confesiune cu a dvs. Pentru ce vă asumaţi această misiune? Care este ideea dumneavoastră despre Episcopul Romei şi cum anticipaţi viitorul unităţii creştine? Uneori, cine citeşte scrierile dumneavoastră, are totuşi impresia că vă situaţi deasupra ambelor Biserici nefiind devotată nici uneia. De exemplu, se pare că dumneavoastră primiţi împărtăşania atât în Biserica catolică, cât şi în cea ortodoxă, dar din punct de vedere al stării civile, urmaţi obiceiul de oikonomea. După cum am mai spus, aceste observaţii nu înseamnă o cenzură personală, deoarece nu avem absolut nici un drept să vă judecăm conştiinţa, dar înţelegeţi preocuparea noastră pentru adepţii catolici, care ar putea interpreta aceste atitudini într-o manieră relativistă şi sunt tentaţi să ignore rânduielile propriei lor Biserici.

Motivele care mă îndeamnă să mă dedic acestei lucrări pentru unitate.

Nu cred că aş fi avut vreodată curajul sau râvna să mă înfăţişez Ortodoxiei pentru a o aduce să înţeleagă împăcarea pe care Domnul nostru o doreşte de la ei, dacă nu aş fi trăit prezenţa Domnului nostru, nici nu aş fi putut răbda împotrivirile, criticile şi prigonirile făcute mie de către ei. La primele începuturi ale intervenţiei lui Dumnezeu, am fost totalmente confuză şi m-am temut să nu fiu amăgită; această incertitudine a fost de fapt cea mai mare cruce, din moment ce niciodată în viaţa mea n-am auzit că în timpurile noastre este într-adevăr cu putinţă ca Dumnezeu să grăiască El Însuşi oamenilor şi nici nu am avut pe cine să consult despre acest lucru. Din pricina aceasta, am încercat să mă împotrivesc, dar experienţa nu a încetat şi mai târziu, încetul cu încetul, în timp, am căpătat asigurări şi încredinţări că toate acestea erau numai lucrarea lui Dumnezeu, deoarece începeam să văd Mâna lui Dumnezeu în ea. De aceea am încetat să mă mai tem să fac faţă opoziţiei şi criticii şi am început să am încredere totală în Domnul nostru, ştiind că ceea ce îmi lipseşte, El totdeauna va suplini, în ciuda insuficienţei mele şi că Lucrările Lui se vor termina pururi în slavă.

A discuta cu preoţi, călugări şi episcopi ortodocşi ca să-l accepte pe Papă şi să se împace sincer cu Biserica romano-catolică nu este o sarcină uşoară, după cum spune şi Domnul nostru într-unul din mesajele Sale; este ca şi cum ai încerca să înoţi în direcţia opusă unui curent puternic, dar după ce am văzut cât suferă Domnul nostru de pe urma diviziunii noastre, n-am putut să refuz cererea Domnului nostru de a purta această cruce, aşa că am acceptat această misiune, totuşi nu fără a trece (şi mai trec încă) prin multe focuri.

Aţi întrebat: “De ce vă asumaţi această misiune?” Răspunsul meu este: pentru că am fost chemată de Dumnezeu, pentru că am crezut şi pentru că I-am răspuns; aşa că doresc să fac Voia lui Dumnezeu. Unul din primele cuvinte ale lui Hristos a fost: “Care casă e mai importantă, casa ta sau Casa Mea?” şi am răspuns “Casa Ta, Doamne.” Apoi El a grăit: “Reînviază Casa Mea, înfrumuseţează Casa Mea şi uneşte-o.”

Unii dintre ierarhii ortodocşi greci mă resping total, mai întâi, pentru că nu mă cred, ^[4] în al doilea rând, pentru că sunt femeie, şi în al treilea rând, pentru că o femeie n-ar trebui să vorbească.  Unii călugări sunt suspicioşi cu privire la mine, spunând că sunt probabil un cal troian trimis şi plătit de Papă, sau că sunt o uniată. O mulţime nu vor să audă despre împăcare sau ecumenism. Ei gândesc că e o erezie din partea mea faptul că mă rog cu romano-catolicii. Din acest motiv, ei cred că stau deasupra celor două biserici, şi că nu mă devotez nici uneia. Sunt întru totul şi pe deplin devotată bisericii mele, dar nu este nici erezie, nici păcat faptul că trăiesc ecumenic şi mă rog  înpreună cu ceilalţi creştini, spre promovarea unităţii. Cheia unităţii totuşi, precum spune Domnul nostru în scrieri, e umilinţa şi iubirea. Mulţi din oamenii bisericii nu au încă această cheie. Mulţi dintre laicii ortodocşi greci, dar tot atât de bine oameni de la simplul preot din colţ până la călugărul dintr-o mânăstire îndepărtată ar numi şi în ziua de azi Biserica romano-catolică eretică şi periculoasă; au fost învăţaţi să creadă aceasta de la naşterea lor şi acest lucru este greşit. Totuşi, cred că rigiditatea lor poate fi schimbată prin metanoia şi prin puterea Duhului Sfânt care îi va face să se plece, şi prin rugăciunile credincioşilor. În adunările noastre, noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru această schimbare a inimii.

Cu toate acestea, nu înseamnă că numai ei trebuie să se plece. Fiecare trebuie să se plece, cu umilinţă şi cu iubire. Oamenii fiecărei biserici trebuie să dorească să moară eului şi rigidităţii lor şi apoi, prin acest act de umilinţă şi de supunere faţă de adevăr, prezenţa lui Hristos va străluci în ei. Cred că prin acest act de umilinţă eşecurile trecute şi prezente ale bisericilor vor fi şterse şi unitatea va fi săvârşită. Niciodată nu pierd speranţa de a discuta cu ortodocşii şi de aceea mă întorc mereu la ei ca să le dau mărturia mea. Mărturia mea e dată în spiritul aducerii aminte de cuvintele Domnului nostru: “ca să fie şi ei una în noi, precum tu eşti în mine şi Eu în tine, ca lumea să poată să creadă că Tu eşti Cel care m-a trimis.” (Ioan, 17: 21) Aşa că, deşi s-au ivit tot felul de împotriviri, s-au format totuşi câteva grupuri de rugăciune ecumenice în Atena şi în Rhodos la care participă şi preoţi ortodocşi. În aceste grupuri, rugăciunea de început este cea a Rozariului, apoi se continuă cu alte rugăciuni. Aşadar nu primesc, din motivele menţionate mai sus, numai refuzuri de la ierarhii ortodocşi, ci Domnul nostru mi-a trimis şi un număr considerabil de prieteni dintre clericii ortodocşi.

Episcopul Romei

Domnul nostru mi-a dat o viziune interioară a trei bare de fier, simbolizând cele trei comunităţi creştine majore, catolicii, ortodocşii şi protestanţii, chemând capetele lor să se plece ca să se întâlnească. Însă ca să se întâlnească, trebuie să se plece. În acest pasaj este vorba despre atitudinea care se cere pentru a se ajunge la unitatea după care tânjeşte Domnul  încă de când S-a rugat Tatălui “ca toţi să fie una.” Acest pasaj din mesajele AVD nu pretinde a vorbi despre unitate la un nivel ontologic, arătând că nu ar exista diferenţe în ceea ce priveşte proporţia în care diferitele comunităţi creştine au reţinut adevărul pe care Hristos l-a dăruit bisericii Lui. Şi nu e adevărat că pretind ca această chemare la umilinţă între fraţii creştini în vederea unităţii va trebui să implice o abordare pan-creştină şi că unitatea va trebui să fie promovată printr-o negociere a adevărului (ca un negustor, vânzând şi cumpărând) conducând la o nivelare şi la o relativizare a adevărului.. Din contră, deseori am vorbit despre importanţa de a rămâne cu statornicie fideli adevărului, şi mai mult decât elocvenţa mea, mesajul nu este altceva decât o chemare de a trăi conform adevărului Evangheliei, prin unica Revelaţie a lui Hristos, după cum a fost exprimată mai sus. Scrierile conţin multe avertismente împotriva unei atitudini contrarii, până la punctul de a zugrăvi un “fals ecumenism,” precum calul troian, introducând un chip al unui Hristos fără viaţă:

“Chipul mascat cu culori asortate, acest chip pe care aceşti negustori încearcă să vă facă să-l veneraţi şi să-l urmaţi, nu este Al Meu – aceasta este o născocire a îndeletnicirii omeneşti stricate, depravate, ca să degradeze conceptul Sfinţeniei şi al Dumnezeirii Mele; este un fals ecumenism, este o sfidare a tot ce este sfânt. Sufăr din pricina păcatelor acestor negustori.” (22.10.1990)

Multe mesaje despre unitate păstrează lalolaltă aceste două aspecte vitale ale ecumensimului: atitutinea spirituală ce implică umilinţă şi iubire faţă de ceilalţi creştini, alături de căutarea fără compromisuri a adevărului lui Hristos. Un exemplu este un fragment în care Fecioara Maria vorbeşte despre structura unităţii:

“Împărăţia lui Dumnezeu nu înseamnă doar vorbe, Împărăţia lui Dumnezeu este iubire, pace, unitate şi credinţă în inimă. Este Biserica Domnului unită într-Una înăuntrul inimii voastre. Cheile Unităţii sunt Iubirea şi Umilinţa. Iisus nu v-a îndemnat niciodată să vă dezbinaţi între voi; această dezbinare în Biserică nu a fost deloc dorinţa Lui”.(23.09. 1998)

În acelaşi fragment, mai jos, Iisus vorbeşte despre adevăr: “Apără pururea adevărul până la moarte. Vei fi rănită uneori, dar o voi îngădui numai cât e nevoie pentru a păstra sufletul tău curat şi ascultător” (reluat la 05.06.1992, 25.09.1997, 22.06.1998 etc)

Am avut câteva întâlniri cu clerici catolici în Statele Unite, Olanda şi Elveţia mai ales cu cei care sunt foarte liberali şi foarte mult împotriva Papei. A trebuit să apăr Scaunul lui Petru şi să le explic cât de bine am putut prin mesaje puternice care veneau de la Hristos, arătându-le câtă confuzie era în minţile lor. La sfârşit, mulţi dintre aceşti preoţi au venit să-mi spună cât de mult au apreciat acele clarificări. Totuşi, unul sau doi nu au fost de acord, spunându-mi că sunt mai catolică decât catolicii… Deşi există multe pasaje despre unitate cu privire la unitatea dintre biserici, există un număr apreciabil de pasaje care sunt scrise special pentru o mulţime din clericii catolici care se răzvrătesc împotriva Papei, pentru a-i aduce înapoi la fidelitatea faţă de el. Iată un exemplu din primele mesaje:

            “Eu, Domnul, nu vreau nici un fel de dezbinare în Biserica Mea. De dragul Meu, vă veţi uni şi sub Numele Meu, Mă veţi iubi, Mă veţi urma şi veţi da mărturie pentru Mine. Vă veţi iubi unii pe alţii precum vă iubesc Eu; vă veţi uni şi veţi deveni o singură turmă sub un singur Păstor ^[5]. După cum ştiţi cu toţii, l-am ales pe Petru, dându-i lui autoritatea. După cum ştiţi cu toţii, i-am dat lui cheile împărăţiei cerurilor. I-am cerut lui Petru să hrănească mieii Mei şi oile Mele şi să le poarte de grijă. ^[6]Această autoritate a fost dată de Mine. Nu am dorit ca voi să schimbaţi dorinţa Mea 19.03.1988)

Un alt mesaj care vorbeşte despre viitorul unităţii arată aceasta şi mai limpede:

            “Voi pune atunci în mâna lui Petru un sceptru de fier cu care Îmi va păzi oile, şi pentru cei care nu ştiu şi încă se mai întreabă “de ce trebuie să avem o călăuză?” vă spun acestea: “aţi văzut sau aţi aflat vreodată de vreo turmă de oi fără păstor? Eu sunt Păstorul vostru ceresc şi Eu l-am ales pe Petru ca să-Mi păzească oile până la întoarcerea Mea.  Lui i-am dat responsabilitatea, atunci pentru ce toate aceste dispute, de ce toate aceste argumente zadarnice? Şi pentru toţi aceia care încă nu cunosc cuvintele Mele, vă zic să le citiţi în Scripturi –ele se găsesc în mărturia lui Ioan, ucenicul Meu.^[7] Voi uni apoi Biserica Mea şi vă voi înconjura cu Braţele Mele într-o singură turmă pentru astăzi; aşa cum este situaţia acum, sunteţi toţi risipiţi, dezvoltând prea multe comunităţi, părţi rupte. Aţi sfârtecat Trupul Meu şi acest lucru NU SE POATE. Vă voi uni pe toţi. (16.5. 1988)

Alte mesaje spun că Papa este Vicar al lui Hristos sau Vicar al Bisericii. Iată un exemplu:

 “Roagă-te pentru întreaga Biserică. Fii tămâia Bisericii Mele şi, prin aceasta, voiesc să spun să te rogi pentru toţi cei ce proclamă Cuvântul Meu, de la Vicarul care Mă reprezintă pe Mine până la apostolii şi profeţii din zilele voastre, de la sufletele cinului preoţesc şi călugăresc până la laici, încât ei să fie gata să înţeleagă că toţi pe care i-am menţionat sunt membre ale Unui Singur Trup, Trupul Meu.” (10. 01. 1990; mai multe menţionări în mesajele din 01. 06. 1989, 02. 03. 1990, 18. 03. 1991, 20. 04. 1993, 20. 12. 1993, 15. 04. 1996, 22. 10. 1996, 22. 12. 1996)

Scrierile nu pomenesc nimic despre modul în care misiunea lui Petru va fi legată de misiunea diverselor scaune patriarhale aşa că nu pot să vorbesc despre aceasta. Dar sunt la curent cu faptul că Papa în enciclica “Ut Unum sint” a deschis o discuţie pe această temă:

“Este totuşi semnificativ şi încurajator faptul că problema primatului Episcopului Romei a devenit actualmente un obiect de studii, în curs sau în proiect şi este de asemenea semnificativ  şi încurajator că această problemă este prezentă ca o temă esenţială nu numai în dialogurile teologice pe care Biserica Catolică le întreţine cu celelalte biserici şi Comunităţi ecleziale, ci şi mai general, în ansamblul mişcării ecumenice. Recent participanţii la a cincea Adunare mondială a Comisiei  "Credinţă şi Constituţie" a Consiliului ecumenic al Bisericilor, ţinută la Santiago de Compostella, au recomandat  “să întreprindă un nou studiu asupra problemei unei slujiri universale al unităţii creştine.” După secole de aprige polemici, celelalte Biserici şi Comunităţi ecleziale examinează tot mai mult şi cu o privire nouă această slujire a unităţii.”^[8]

Aceeaşi circulară confirmă necesitatea reunirii Răsăritului cu Apusul, îngăduind diferenţele dintre cele două confesiuni cât timp sunt în comuniune deplină:

“În această perspectivă, Biserica Catolică nu doreşte altceva decât deplina comuniune dintre Orient şi Occident.  Pentru aceasta se inspiră din experienţa primul mileniu. În acea perioadă, într-adevăr, “dezvoltarea diferitelor experienţe de viaţă eclezială nu constituia un obstacol ca, prin intermediul relaţiilor reciproce, creştinii să poată avea siguranţa de a fi acasă în oricare Biserică, pentru că din toate se ridica, într-o minunată varietate de limbi şi modulaţii, lauda către unicul Tată, prin Hristos în Duhul Sfânt; toate erau adunate pentru a celebra Euharistia, inima şi modelul pentru comunitate  nu doar în ce priveşte spiritualitatea şi viaţa morală, ci  pentru însăşi structura Bisericii, în varietatea slujirii şi serviciilor sub  conducerea Episcopului, urmaş al Apostolilor. Primele Concilii sunt o mărturie elocventă a aceastei unitati  în diversitate.” ^[9]

Cu toate că Mesajele nu spun nimic despre problemele structurale cu privire la Răsărit şi Apus, în mesaje se găsesc o mulţime de menţionări despre importanţa Bisericii de Răsărit. Astfel, sublinierea fără compromis a importanţei rolului lui Petru îşi găseşte perechea în mesajele ulterioare printr-o viziune că reînnoirea spirituală ar putea foarte bine să fie inspirată de  Biserica din Răsărit. Prin urmare, devine tot mai evident din ce pricină Trupul lui Hristos are nevoie de amândoi plămânii pentru a respira –acela al înfăţişării apusene şi răsăritene a Bisericii:

“Casă din Apus, ţi-ai dat seama, prin Lumina Duhului Meu, că un trup are nevoie de amândoi plămânii pentru a respira în voie, şi că Trupul Meu este nedesăvârşit numai cu un plămân; roagă-te ca Duhul Meu dătător de viaţă să vă unească, dar cât trebuie să mai îndur înainte de aceasta! ^[10]” (27.11. 1996)

Şi într-un alt pasaj similar:

“Roagă-te pentru casa de răsărit şi de apus ca să se unească, precum două mâini când se unesc în rugăciune; o pereche de mâini asemenea şi frumoase când, alături una de cealaltă, înălţate către cer, se roagă. Fie ca aceste două mâini, aparţinând aceluiaşi trup, să conlucreze şi să-şi împărtăşească una alteia capacitatea şi resursele lor … fie ca aceste două mâini să Mă ridice împreună…” (15.06. 1995)

Într-un alt mesaj, se vorbeşte despre rolul Răsăritului în aducerea împreună a celor două case, unind Trupul lui Hristos:

“Ascultă şi scrie: slava va răsări de pe malul răsăritean –de aceea spun Casei Apusene: întoarce-ţi ochii către Răsărit. Nu plânge cu amar din pricina Apostaziei şi a distrugerii Casei tale; nu te tulbura, deoarece mâine vei mânca şi vei bea împreună cu vlăstarul de pe malul răsăritean – Duhul Meu vă va împreuna. Oare n-aţi auzit că Răsăritul şi Apusul vor fi

o singură împărăţie? Oare n-aţi auzit că Mă voi mulţumi cu o singură dată?^[11]Sunt pe cale să întind Mâna Mea şi să înscriu pe un toiag cuvintele: Malul Apusean, Casa lui Petru şi toţi aceia care îi sunt lui credincioşi; apoi, pe un alt toiag, voi înscrie: Malul Răsăritean, Casa lui Pavel, cu toţi aceia care îi sunt lui credincioşi. Şi când membrii celor două Case vor zice: “Doamne, spune-ne ce vrei să faci acum,” le voi spune: “Voi lua toiagul pe care am înscris numele lui Pavel cu toţi cei credincioşi lui şi-l voi alipi de toiagul lui Petru cu toţi cei credincioşi lui, ca pe unul singur; voi face un singur toiag din amândouă şi le voi ţine ca pe unul singur; le voi lega pe amândouă cu Noul Meu Nume; acesta va fi podul dintre Apus şi Răsărit. Sfântul Meu Nume va lega podul, astfel încât voi să vă schimbaţi avuţiile trecând pe acest pod  - ei nu vor mai practica de unii singuri, ci împreună, şi Eu voi domni asupra tuturor.

Ceea ce am rânduit, se va împlini, şi dacă oamenii îţi voi spune că aceste semne nu sunt de la Mine, spune-le fiică aşa: ‘nu vă temeţi – oare n-aţi auzit că El este Sanctuarul, dar şi piatra de poticnire?’Piatra care poate să zdrobească cele două Case, dar şi să le ridice iarăşi ca pe o singură Casă?” (24.10. 1994)

Iarăşi, acest mesaj nu scoate nimic din rolul şi autoritatea lui Petru, ci subliniază importanţa necesităţii de a avea cele două părţi din apus şi răsărit ale Trupului lui Hristos unite, ca lumea să poată să creadă.

Viitorul unităţii creştine

Cu toate că mesajul confirmă primatul lui Petru, episcopul Romei, cunoscut de amândouă tradiţiile, ortodoxă şi catolică, nu se vorbeşte nimic în el despre probleme de jurisdicţie. Cred că nu am fost chemată să vorbesc despre această chestiune, aşa că mă abţin să mă pronunţ în vreun fel.

Chemarea mea constă în a confirma importanţa Papei şi în a apăra Scaunul lui împotriva tuturor acelora care tind să nu i se supună şi care se răzvrătesc împotriva lui, în timp ce el inspiră zidirea şi întărirea structurii interioare a unităţii. Abordarea mea principală în materie de unitate este aceea a unităţii prin spiritualitate. Mesajul este o chemare la unitate intra nos şi extra nos – o chemare de a întări dinamica spirituală a unităţii, atât în interiorul anumitor biserici, cât şi între ele.

Nu am idee cum vor fi viitoarele structuri ale bisericii unite, atâta vreme cât Domnul a decis să nu-mi vorbească despre aceasta, nici să binevoiască să mă lumineze în vreun fel despre acest lucru, dar cred că se va săvârşi prin spiritualitate; şi mai cred că mi s-a dat deja să am o pregustare a  harului viitoarei unităţi în diferite întâlniri ecumenice.

În martie 2000, spre exemplu, Domnul a îngăduit ca grupurile noastre de rugăciune să se adune la locul Lui de naştere, Bethleem. 450 de persoane au venit din lung şi lat: da, din peste 55 de ţări şi 12 biserici diferite, la o reuniune internaţională de rugăciune pentru pace şi unitate. Am fost ca o familie. Cu noi au fost 75 de feţe bisericeşti, de asemenea venite din 12 biserici diferite, dar şi alţi preoţi şi călugări şi călugăriţe din Ţara Sfântă, care, auzind despre această reuniune de rugăciune, ni s-au alăturat. Acest eveniment ecumenic a fost coordonat de câţiva evrei şi palestinieni care au fost mişcaţi de scrierile “Adevărata viaţă în Dumnezeu.” Ei au crezut în răscumpărare şi în planul salvator al lui Hristos din zilele noastre şi au lucrat benevol la organizarea acestei întâlniri. Când ştim cât se luptă palestinienii şi evreii unii contra altora în zilele noastre, împăcarea lor e semn al puterii Duhului Sfânt care s-a unit cu aceste două naţiuni ca să lucreze pentru întâlnirea pentru pace între creştinii divizaţi. Precum spun Scripturile: “Şi roada dreptăţii întru pace li se seamănă celor ce fac pace” (Iacob, 3,18) Aceasta este o lecţie pentru noi toţi.

Am trăit şi am pregustat ceea ce va fi unitatea dintre creştini într-o zi. Au fost cuvântări despre unitate rostite de preoţi din diverse biserici. Cuvântările lor au fost rostite ca un singur glas şi dintr-un singur cuget. În tot timpul discursului lor, am simţit marea dorinţă a noastră a tuturor de a fi una. Am văzut şi am contemplat setea laicilor şi a feţelor bisericeşti ce o au pentru unitate. Dar am simţit în acelaşi timp şi  profundele răni exterioare pe care diviziunea noastră le-a făcut Trupului Mistic al lui Hristos.

Majoritatea dintre noi am obosit de atâta diviziune, pentru că diviziunea nu corespunde legii iubirii Domnului. Hristos este şi mai obosit decât noi, văzându-ne divizaţi. Voia bună şi ovaţiile de bucurie ale tuturor acestor naţiuni care erau legate împreună, chemând la o completă unitate între creştini, au dat pe faţă că această diviziune nu este numai un păcat, dar şi o contra-mărturie. Totuşi, cel mai mare păcat contra unităţii e de a avea date de Paşti separate. Cât de bine o să fie când o să strigăm toţi împreună: “Hristos a înviat!” toţi, într-un singur glas şi în aceeaşi zi. Noi spunem toţi “Facă-se Voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ…” Prin Sângele Lui, Iisus Hristos ne-a unit pe toţi laolaltă; atunci sub ce motiv tăgăduim această unitate? “Căci El este pacea noastră, El, Care-n trupul Său a făcut din cele două una, adică a surpat peretele din mijloc al despărţirii, ura, desfiinţând legea poruncilor în opreliştile ei, pentru ca să-i clădească întru Sine pe cei doi într-un singur om nou, făcând pace” (Efeseni 2: 14-15). Cum putem spune “nu” lui Dumnezeu dacă El vrea ca noi să ne unim? Deoarece inimile noastre s-au împietrit, e cu putinţă să se întâmple una ca asta? Să fi uitat oare cuvintele Sf. Părinte, care a zis: “Elementele care ne unesc sunt cu mult mai mari decât cele care ne despart?” Aşadar, trebuie să luăm aceste elemente şi să le folosim spre a netezi calea spre o unitate deplină.

Sfânta Euharistie şi împărtăşirea euharistică

În Catehismul Bisercii Catolice s-a spus, cu trimitere la Sf. Augustin referitor la Împărtăşanie:

 În măreţiei acestui mister (Sf. Împărtăşanie), Sf. Augustin exclamă:"O sacramentum pietatis! O signum unitatis! O vinculum caritatis! - O, sacrament al pietăţii! O, semn al unităţii! O, legătură a carităţii!” Cu cât mai dureros se fac resimţite dezbinările din Biserică ce împiedică participarea  comună la masa Domnului, cu atât mai stăruitoare sînt rugăciunile  către Domnul  ca să se întoarcă zilele unităţii depline a tuturor acelora care cred în El. (CBC, 1398)

 Domnul ne îndeamnă să ne împăcăm şi să ne reunim. Aşa cum de curând a spus un renumit cardinal catolic unui preot ortodox, prieten de-al meu din New York, care a luat parte la liturghia ţinută de cardinal în Roma, tot astfel este şi convingerea mea că trebuie să fie cu putinţă să obţinem iarăşi uniunea în jurul mesei Domnului dintre catolici şi ortodocşi, pentru că împărtăşim aceleaşi taine şi avem de fapt aceeaşi credinţă, deşi îmbrăcată în diferite manifestări de credinţă şi de slujire. Am ajuns să trăiesc, din iubirea aprinsă a Domnului nostru, profunzimea dorinţei Lui pentru unirea desăvârşită a Trupului Lui şi să cred că El suferă din pricina lipsei noastre de iubire şi de comuniune. Prin urmare, nu am mai mare dorinţă decât să văd Trupul Lui reunit şi am convingerea că noi, creştinii, dacă într-adevăr Îl iubim pe Iisus Hristos, vom face tot ce ne stă în putere ca să lucrăm pentru împăcarea mădularelor despărţite ale Trupului lui Hristos.

Până atunci, ştiu că această uniune nu se va face uşor, ci numai printr-o minune a Domnului nostru. Deşi noi trebuie să facem tot ce putem ca să facem să înainteze unitatea, El a făgăduit să ne dea această uniune, care va fi lucrarea Sfântului Duh, căci, aşa după cum am spus odată, în 1992, ea va veni tot atât de iute precum căderea zidului Berlinului: “ Milostivirea şi Dreptatea lucrează aşemenea minuni, cum nu s-au mai întâmplat nicicând în multe generaţii, şi Unitatea va veni peste voi ca Zorile şi atât de iute ca şi căderea comunismului –va veni de la Dumnezeu şi naţiunile voastre o vor numi Marea Minune, Ziua Binecuvântată din istoria voastră.” (10.01. 1990)

Biserica lui Hristos e una singură în sensul că Hristos e Unul singur şi are un Singur Sfânt Trup. Oamenii bisericii sunt cei care sunt divizaţi. Dacă sunt creştinii capabili să treacă dincolo de obstacolele negative care îi separă, obstacole care, conform Scripturii, sunt împotriva împlinirii unităţii de credinţă, de iubire şi de slujire între noi, Tatăl va auzi rugăciunea rostită deja de către Dumnezeiescul Său Fiu, când Acesta a spus: “ca toţi să fie una, aşa cum Tu, Părinte eşti întru Mine şi Eu întru Tine, tot astfel şi ei să fie una întru Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan, 17: 22)

În aşteptarea acestui har, urmez pe cât pot de bine principiile adecvate situaţiei actuale şi sunt convinsă că nu încalc conştiinţa membrilor nici unei biserici.  În întrebare, se spun următoarele: “câteodată, cel care citeşte lucrările dvs. capătă totuşi impresia că vă situaţi deasupra celor două biserici, nefiind devotată nici uneia…” Din scrierile mele nu reiese că stau deasupra ambelor biserici. După cum aţi scris, se pare că problema se pune mai degrabă la nivel practic.

Cât despre felul în care îmi practic credinţa, sunt ortodoxă şi sunt în totalitate devotată bisericii mele. Dacă se găseşte prin apropiere o biserică ortodoxă, niciodată nu lipsesc de la liturghia de duminică, numai dacă, bineînţeles, nu se află nici una, ca în Dhaka, Bangladesh, unde am locuit. Înainte de a veni la Roma, unde locuiesc acum, am trăit 11 ani în Elveţia, unde în fiecare duminică, mergeam la biserica noastră ortodoxă şi preotul grec din Lausanne, păr. Alexandru Iossifides este martorul meu, cât şi credincioşii care erau în biserică şi mă vedeau cu regularitate, cu excepţia, bineînţeles, a dăţilor când eram plecată în călătorie. Oriunde, în timpul călătoriilor mele, când a trebuit să urmez un program stabilit pentru mine şi să prezint mărturia mea, uneori -şi aş zice, mai degrabă rar -  s-a întâmplat ca preoţii catolici sau episcopii locului, care m-au invitat să vorbesc, să programeze o Sfântă Liturghie publică, în acelaşi loc unde am vorbit; atunci, am rămas cu oamenii la Liturghie, după cum era în program, şi am luat tot acolo Sf. Împărtăşanie.

Aici în Roma, trăiesc departe de centru, unde este Biserica greacă ortodoxă. În schimb, este o biserică ortodoxă slavă la Tre Fontane, unde de altfel m-am dus, dar nu înţeleg limba. Ca atare, îmi iau îngăduinţa, din când în când, din moment ce jumătate din timp îl petrec în călătorii, să primesc Sf. Împărtăşanie în Sanctuarul “Madonei Iubirii Divine,” care se află la 3 km. de unde locuiesc.

Cred că şi Conciliul Sinodal Vatican II îmi îngăduie să fac acest lucru, când, după cum se repetă în Catehismul Bisericii catolice, se spune: “o anumită comunicare în cele sfinte", şi deci în Euharistie, “este nu numai posibilă, ci şi de dorit, atunci când există împrejurări favorabile şi cu aprobarea autorităţii bisericeşti .” (CBC, 1399)

În decretul Orientarium Ecclesiarum al Conciliului Vatican II, se declară: “Fiind stabilite principiile amintite, orientalilor care se află în bună credinţă despărţiţi de Biserica Catolică, dacă cer din proprie iniţiativă şi se află în dispoziţia cuvenită, li se pot administra sacramentele Pocăinţei, Euharistiei şi Ungerii bolnavilor…” 

Codul de Drept Canonic catolic stabileşte:

“Slujitorii sacri catolici administrează în mod licit sacramentele Pocăinţei, Euharistiei şi Ungerii bolnavilor membrilor Bisericilor orientale care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică, dacă aceştia le cer de bunăvoie şi sunt dispuşi cum se cuvine; acelaşi lucru este valabil şi pentru membrii altor biserici care, după aprecierea Scaunului Apostolic, se află cu privire la sacramentele respective în aceeaşi situaţie ca şi Bisericile orientale menţionate mai sus.” (Canon 844.3)

Enciclica Papei Ioan Paul al II-lea “Ut Unum sint” continuă aceste afirmaţii cu privire la Orientalium Ecclesiarum:

"Pe baza foarte strânselor legături sacramentale existente între Biserica Catolică şi Bisericile ortodoxe, Decretul Orientalium Ecclesiarum a relevat că  "practica pastorală arată, privitor la fraţii orientali, că pot şi trebuie luate în considerare anumite situaţii ale diferitelor persoane, în care nu se lezează unitatea Bisericii şi nici nu există primejdii de evitat, ci se manifestă în mod presant necesitatea mântuirii şi binele spiritual al sufletelor. De aceea, Biserica Catolică, în funcţie de condiţiile de timp, loc şi persoane, a avut adesea şi are un mod de a acţiona mai blând, oferind tuturor mijloacele de mântuire şi mărturia iubirii dintre creştini,  prin participarea la sacramente şi la alte celebrări şi lucruri sacre”^[12]

În ce priveşte relaţia cu bisericile reformate, lucrurile sunt un pic mai complexe.  Mulţi oameni, crescuţi protestanţi, care au citit Adevărata Viaţă în Dumnezeu, au devenit catolici din libera lor alegere, mai ales datorită chestiunii controversate a Euharistiei. Iisus nu vorbeşte despre validitatea tainelor lor, ci îi îndeamnă încă o dată pe protestanţi să iubească pe Maica lui Iisus şi să recunoască rolul lui Petru:

“Vassula, vremea a venit să se unească Biserica Mea. Veniţi iarăşi împreună, preaiubiţilor, veniţi şi reclădiţi aceste vechi ruine; reclădiţi vechea Mea temelie, o temelie întemeiată de propria Mea Mână. Cinstiţi-O pe Mama Mea precum Eu, Care sunt Cuvântul şi sunt mai presus de toate, O cinstesc. Atunci, n-aş dori Eu oare ca voi, care sunteţi praf şi cenuşă, s-O recunoaşteţi ca Regină a Cerului – cinstind-O? Durerea Mea de astăzi este aceea de a vedea cât de puţin ştie zidirea Mea despre importanţa Ei. Majoritatea cuvioşilor Mei, care sunt sub numele lui Luther şi care s-au izolat pe deplin singuri, trebuie să se întoarcă la Petru.” (22. 12. 1987)

Într-un alt mesaj, Hristos îi mustră pe acei creştini care nu reuşesc să vadă măreţia tainei Euharistiei şi Divina Prezenţă a lui Hristos în Ea:

“…în acest fel grăiesc bisericilor al căror cler nu a acceptat Taina Mea: “Veniţi-vă în simţiri şi căutaţi-Mă sincer. Înfrângeţi resentimentele pe care le aveţi împotriva Maicii Mele. Fiecare rasă să afle că Sângele şi Carnea Mea le am de la Maica Mea. Da, Trupul Meu s-a format din Prea Sfânta Fecioară, din sânge curat, fie Numele Ei binecuvântat! Spre a salva pe toţi cei umili de pe pământ care Mă primesc şi spre a le da lor viaţă nepieritoare M-am făcut Pâine, spre a Mă da Eu vouă; şi prin această Împărtăşanie sfinţesc pe toţi cei care Mă primesc, îndumnezeindu-i, spre a deveni carne din Carnea Mea, oase din oasele Mele (…) prin Dumnezeirea Mea, îi îndumnezeiesc pe oameni (…) Eu sunt acum judecat de oameni; Veşmântul^[13] care poate să vă acopere, împodobindu-vă cu măreţie, aducându-vă o metamorfoză, îndumnezeindu-vă, este respins de acele biserici care nu pot înţelege Taina Mea … astăzi, strig iarăşi din cer: “Fraţilor, de ce Îmi discreditaţi Dumnezeirea Mea? Dacă pretindeţi că voi sunteţi cei care ştiţi ce e drept, atunci de ce duhul vostru jefuieşte Biserica Mea? (…) Vă invit să celebraţi Liturghia şi să vă împărtăşiţi din Taina Mea după felul în care Eu am instituit-o într-adevăr . (…) Ei afirmă Atotputernicia Mea, proclamând puterea Mea de temut, cântându-Mi laudele lor, recunoscând Atotputernicia Mea şi puternicile Mele minuni, dar devin piatră de poticnire când e vorba să aprecieze  măreţia Dumnezeirii Mele şi a Prezenţei Mele în Euharistie.” (16. 10. 2000)

Starea matrimonială

Mai jos, în întrebarea dvs., vorbiţi despre faptul că eu primesc uneori Sfânta Împărtăşanie în Biserica Romano-catolică: „preocuparea noastră pentru adepţii catolici, care ar putea interpreta aceste atitudini într-o manieră relativistă şi sunt tentaţi să ignore rânduielile propriei lor Biserici”. Dacă Legea canonică pe care am citat-o mai sus dovedeşte că sunt în totală concordanţă cu Codul de Drept Canonic al Bisericii catolice, nu văd nici un motiv pentru care catolicii ar putea să reacţioneze de o manieră relativistă.

Eu nu sunt în favoarea divorţului şi nu încerc să promovez în sânul catolicilor doctrina că recăsătorirea oamenilor divorţaţi ar trebui să fie îngăduită. Eu am divorţat şi m-am recăsătorit civil înaintea convertirii mele. După convertirea mea, cu lumina mesajelor AVD, am descoperit că starea mea matrimonială nu era în regulă. Totuşi, nimeni nu ar fi ştiut despre această situaţie dacă eu nu aş fi deplorat-o public. Dându-mi seama de greşeala mea, m-am dus la autorităţile bisericii mele din Lausanne şi am început procedura de clarificare a situaţiei mele matrimoniale în conformitate cu rânduielile ortodoxe despre căsătorie. Aşadar, sunt o creştină ortodoxă împăcată cu Biserica mea şi rânduielile ei, ca oricare altă creştină ortodoxă şi ca atare, mi se îngăduie să primesc Euharistia în biserica mea şi în cea catolică, conform principiilor menţionate mai sus. Cu nici un chip eu nu dispreţuiesc rânduielile despre căsătorie ale Bisericii catolice. Alăturat este certificatul meu de căsătorie. (Anexa 2)

Întrebarea no. 3: Confuzie în terminologie cu privire la persoanele din Sfânta Treime.

În scrierile dumneavoastră de început, precum se observă în “Notificare” exista o confuzie de terminologie privind Persoanele Sfintei Treimi. Suntem siguri că dumneavoastră vă supuneţi învăţăturilor Bisericii dumneavoastră. Credeţi că ne puteţi ajuta să clarificăm aceşti termeni? Când aveţi de-a face cu probleme de credinţă, nu ar fi folositor să urmaţi terminologia oficiala a catehismelor standard pentru a evita confuzia în minţile cititorilor “Adevăratei Vieţi în Dumnezeu”?

Având în vedere toate acestea, voi încerca să explic dilema de limbaj după puterile mele, amintindu-vă că nu sunt un teolog care ar putea să se exprime în mod tehnic sau să primească de sus cuvinte în terminologie oficială.  Este limpede că Domnul nostru S-a exprimat într-o manieră încât să pot să-L înţeleg, adaptându-Se mie pentru a mă atinge. El nu-mi vorbeşte nici într-o formă teologică scolastică, dar nu a făcut acest lucru nici când a fost pe pământ, atunci când a spus: “Eu şi Tatăl Meu Una suntem,” (Ioan, 10: 30) nici în epistola Sf. Pavel când a scris: “Domnul este Duhul.” (II Co. 3: 17).  Bernadettei din Lourdes, Maria i-a vorbit în dialectul locului, care nu era o franceză bună. Chiar şi în scrierile inspirate din Scriptură, am aflat că e o diferenţă remarcabilă între greaca literară a Sf. Luca şi limbajul simplu al Sf. Marcu. Sf. Caterina de Siena, în “Dialogul” ei, a explicat odată: “Tu eşti Creatorul meu, Treime Veşnică, şi eu sunt făptura Ta. Ai făcut din mine o nouă zidire prin sângele Fiului Tău.^[14]” A-L numi pe Hristos Fiul Treimii sună eterodox, dar luăm această parte, pe cât posibil, în sensul ei bun…

Aşadar, este perfect normal ca Hristos să folosească la început mai degrabă nivelul meu de vocabular decât limbajul unui teolog. Uneori, am folosit cuvinte luate din experienţa mea personală cu Dumnezeu, şi am exprimat ceea ce am simţit în termenii care mi-au venit atunci, pe moment, fără prea multă gândire critică despre cum vor suna acestea celorlalţi, sau despre faptul că s-ar putea să fie greşit înţelese. A fost pentru mine destul de greu să articulez taine dumnezeieşti şi, încă mai greu, cum să se exprime aceste taine divine cu limbajul tradiţional. Teologii, din contră, folosesc un vocabular care s-a cultivat cu mare grijă de-a lungul a sute de ani de discuţii.   

Nu ştiu exact la care părţi din scrierile mele de început se referă întrebarea, dar îmi imaginez că are de-a face cu faptul că I-am zis lui Hristos “Tată.” Hristos este Fiul Tatălui. În aceste părţi ale revelaţiei, scrierile nu se referă la persoana lui Hristos într-o manieră ontologică sau doctrinală. Este mai degrabă un limbaj afectuos şi patern, acelaşi limbaj pe care l-a folosit Iisus cu ucenicii Lui: “Copiii Mei …” (Ioan, 13:33) Isaia îl descrie deja pe Mesia ca  “Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn păcii, Părinte al veacului ce va să fie”(Isaia. 9:5)

Încă de la începutul începutului, eu n-am amestecat niciodată pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Prezenţa (atitudinea) lui Hristos faţă de mine era de afecţiune paternă. Când L-am numit într-un paragraf pe Iisus “Tată” am făcut-o datorită felului patern în care îmi vorbea. Eu asemănam acele momente cu momentele în care taţii explică răbdători copiilor lor şi-i învaţă anumite lucruri cu dragoste pentru creşterea şi dezvoltarea lor. Iată ca exemplu cuvintele lui Hristos: “Creşte în Duh, Vassula, creşte, pentru că sarcina ta este să binevesteşti toate mesajele date de Mine şi de Tatăl Meu. Înţelepciunea te va învăţa.“ Eu am răspuns apoi: “Da, Tată!” Iisus îmi răspunde: “Ce frumos să aud că Mă chemi “Tată!” Am tânjit să aud de pe buzele tale acest cuvânt: “Tată.” (16. 02. 1987) În litania Preasfântului Nume al lui Iisus, Iisus e numit: “Părinte al lumii ce va să vină.” În secvenţa din Liturghia de la Rusalii, Duhul Sfânt e numit “Părinte al săracilor.”

 L-am ales pe Sf. Simeon, un teolog şi un sfânt foarte drag şi foarte important pentru tradiţia mea ortodoxă, spre a vă da mai multe exemple asemănătoare. Iată ce ne spune: “Pentru cei care au fost tămăduiţi, El (Hristos) joacă rolul unui Tată iubitor care veghează asupra creşterii şi dezvoltării copiilor Lui.” (Discursuri teologice şi etice 4. 269-270)

 Critica se poate referi de asemenea şi la un anumit mesaj de la începuturi, când Domnul a vrut să mă înveţe despre unitatea Sf. Treimi. Mesajul care ar putea fi chestionat ar mai fi: “Eu sunt Tatăl şi Fiul. Acum înţelegi? Eu sunt Unul, Eu sunt Toţi în Unul”. (2.03. 1987) Aici, Domnul nostru a vrut să mă facă să înţeleg unitatea desăvârşită şi ontologică a Prea Sfintei Treimi; cum cele trei Persoane dumnezeieşti sunt nedespărţite şi atât de deplin una în esenţă. După cum a spus  Sf. Simeon în Imnul său 45. 7-21: “Trei într-Una şi Una în Trei … Cum aş fi putut să ştiu, Doamne, că am avut un astfel de Dumnezeu, Stăpân şi Ocrotitor, Tată, Frate şi Rege …?” Treptat, treptat, toată terminologia neoficială s-a cristalizat cu timpul, astfel încât dacă cineva a avut vreo confuzie, s-a clarificat mai târziu.

Să ne aducem aminte că papa Benedict al XIV-lea, cu mult timp în urmă, a menţionat despre pasajele chestionabile din scrierile părinţilor Bisericii şi ale sfinţilor, şi a îndemnat ca:

“ceea ce au spus aceştia să se ia pe cât posibil în sensul bun … punctele obscure dintr-un text trebuie să fie altcumva explicate prin texte mai clare …căutaţi cugetul autorului, nu într-o anumită frază, ci în întreg contextul lucrării; bunăvoinţa trebuie să fie  împreunată cu severitatea; judecata asupra punctelor de vedere cu care cineva nu e de acord va fi făcută nu pe baza vederilor cuiva, ci în conformitate cu probabilitatea doctrinei. (Constituţia de introducere a Indexului)       

În unul din mesajele de început spun cum Iisus mi-a cerut “să descriu cum este Sfânta Treime.” Descriu viziunea unei lumini pe care am avut-o. Mai întâi a ieşit o lumină, apoi alta, în total, trei. Apoi am comentat: “Când Fiul este în Tatăl, atunci ei sunt una. Sfânta Treime e UNA şi Aceeaşi. Ei pot fi trei, dar toţi trei pot fi una. Rezultatul, Un singur Dumnezeu.” Această descriere foloseşte, am aflat, o metaforă care ne trimite la Crezul de la Niceea, care declară că Fiul purcede de la Tatăl ca “lumină din lumină.” Această imagine a devenit apoi clasică în gândirea creştină.  Spre exemplu, Simeon Teologul, scrie despre “Cel ce era întru început mai înainte-de-veci împreună cu Tatăl şi cu Duhul, Fiu, Dumnezeu şi Cuvânt, Lumină Întreită în Una şi Una în Trei.” (Imn 12:14-18)

Uneori, Dumnezeu Tatăl vorbeşte şi este evident pentru fiecare cititor care cunoaşte Scripturile că este într-adevăr Tatăl cel care glăsuieşte dim moment ce menţionează cuvinte de felul: ”Fiul Meu, Iisus” etc. Apoi, se poate întâmpla ca, mai târziu, în aceeaşi zi, Hristos să mă cheme să continui mesajul şi El să vorbească.  Iarăşi, cititorul care cunoaşte Scripturile va înţelege că glăsuieşte Hristos pentru că El vorbeşte despre Rănile sau despre Crucea Sa. Cât despre mesajele care încep spre exemplu cu Tatăl, ca mai târziu să se continue cu Fiul, de obicei conţin o referinţă explicând “mai târziu”. Dacă nu am pus nici o referinţă pentru a veni în ajutorul celui care citeşte, se datorează faptului că mi s-a părut atât de evident din cuvintele spuse cine vorbeşte, încât le-am lăsat aşa cum erau. Din miile de cititori, n-am primit niciodată vreo scrisoare prin care să mi se fi cerut vreo lămurire despre un subiect şi nimeni nu a venit să-mi spună că e nelămurit. Numai două feţe bisericeşti din Statele Unite au citit mesajul în mod greşit, publicând iarăşi şi iarăşi opiniile lor în buletine, fără ca să mă întâlnească vreodată.

În unul din pasajele din Adevărata Viaţă în Dumnezeu, Hristos spune: “Eu sunt Treimea.” Aici Hristos se identifică cu natura divină a Treimii care este Una singură. Hristos este Unul din Treime. Hristos vorbeşte ca divinitate, din moment ce este una în esenţă, comunicată de fiecare din cele trei persoane.

În unul din pasajele din Adevărata Viaţă în Dumnezeu, a fost Hristos cel care mi-a zis: “Fii binecuvântată, copilă, Eu, Tatăl tău, te iubesc. Eu sunt Sfânta Treime,” şi apoi a adăugat “Ai discernut bine.” Discerneam în timp ce Iisus spunea, “Eu sunt Sfântul tău Tată,” un Iisus “triplu,” ca acele fotografii ciudate ale unei singure persoane, dar făcută ca şi cum ar fi fost trei, una ieşind din cealaltă, toate similare şi toate trei identice: “Eu sunt Sfânta Treime toată într-Una.” (11.04. 1988) (Una şi nedespărţită, de-o fiinţă, de-o esenţă.) Dacă cineva se uită numai la afirmaţia de la început atribuită lui Iisus, s-ar putea să se întrebe dacă nu cumva El se identifică cu Tatăl, şi apoi cu întreaga Treime. Dar pe măsură ce continuă lectura, îşi dă seama limpede că nu e aşa.

 Hristos încerca să mă înveţe unitatea Sfintei Treimi, cum cele Trei Persoane sunt nedespărţite şi atât de desăvârşit una. Unitatea Sfintei Treimi nu reiese în mod esenţial din faptul că cele trei persoane sunt nedespărţite, (ca nişte prieteni nedespărţiţi!) ci din faptul că fiecare dintre ele posedă aceeaşi fiinţă unică dumnezeiască şi se deosebesc numai din punct de vedere al relaţiei lor reciproce.

Într-un alt pasaj din Adevărata Viaţă în Dumnezeu, Hristos ne învaţă cum Sfânta Treime este recunoscută în fiecare dintre ei ca Una singură şi de aceeaşi fiinţă: “… au nu sunt Eu Mărinimos? Nu sunt Cel Prea Înalt? Aşa că ai încredere, fiindcă eşti în Braţele Tatălui tău. Eu, Sfânta Treime sunt Una şi Aceeaşi (substanţă)…” (25.07. 1989)

Pentru a transpune aceasta în modul de gândire al tradiţiei Bisericii ortodoxe, s-ar putea să fie folositor să ne întoarcem la cartea lui Basil Krivoshein despre Sf. Simeon. Aici, cuvintele sunt exprimate mult mai bine decât aş putea s-o fac eu. “Dumnezeu este dincolo de nume. El e Treime, totuşi Una şi Unitatea Ei nu poate fi exprimată.” (p. 284). Şi de la însuşi Sf. Simeon:

“Căci deşi eşti numit cu multe nume şi diferite, eşti însă Unul… Acest Unul e fire tri-ipostatică, o Dumnezeire, un Dumnezeu e o Treime, nu trei, deşi cele Trei sunt Una după Ipostasuri. Ele sunt de-aceeaşi-fire între ele prin fire, de-aceeaşi-putere, de-aceeaşi-fiinţă, unite în chip necontopit mai presus de minte şi divizate iarăşi în chip nedivizat, Trei într-Una şi Una în Trei.” (Imn 45. 7-21)

Şi în alt pasaj din A.V.D., Hristos insistă asupra Unităţii Lor Dumnezeieşti: “Eu-Sunt-Cel-Care-Salvează, Eu sunt Mântuitorul tău, Eu Sunt Sfânta Treime toată într-Una, Eu Sunt Duhul Harului” (28.07. 1989)

Aici, Iisus îmi spune că El este în Tatăl cu Duhul, tot astfel Tatăl şi El sunt în Duh. El, Fiul, este şi rămâne co-etern în Tatăl, cu Sfântul Duh. Ne putem aminti cuvintele lui Hristos: “Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie ca-n duh şi-n adevăr să I se închine” (Ioan, 4:24) De importanţă vitală sunt şi cuvintele Sf. Pavel: “Domnul însă este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.” (2 Cor. 3:17)

Nimeni nu va găsi vreodată pe Tatăl despărţit de Fiul sau de Duhul, nici Fiul despărţit de Tatăl şi de Duhul, nici Duhul exclus din uniunea cu Cel de la Care El purcede. Tot la fel expresia: “Eu Sunt Sfânta Treime toată într-Una” şi alte expresii din scriere care sunt asemănătoare cu aceasta. Tot astfel, în alt pasaj din A.V.D, se specifică: “Fiul este în Tatăl; Ei sunt una. Sfânta Treime este Una şi aceeaşi: trei Persoane, dar un singur Dumnezeu: unul în trei.” (23.11. 1987)

Aş dori să explic mai ales aceste două expresii care se întâlnesc des în scrierile din Adevărata Viaţă în Dumnezeu. Hristos spune: “… fiţi una precum Sfânta Treime este Una şi aceeaşi.” (10.10. 1989) Sau cealaltă expresie: “Roagă-te ca Turma Mea să fie una, precum Eu şi Tatăl suntem Una şi aceeaşi.” (29.03. 1989)

Aici se găseşte un factor foarte important. Cuvântul “aceeaşi” folosit de Hristos în engleză este diferit, spre exemplu, de cel tradus în italiană sau în franceză, traducerea schimbându-i sensul, şi aş dori să subliniez că au fost slăbiciuni în traduceri, dar nu se poate să fiu considerată responsabilă pentru acest lucru.  În engleză, (care este limba originală a acestor scrieri) nu înseamnă “aceeaşi persoană,” după cum s-a tradus, ci înseamnă “egal” în sensul “unităţii fiinţei,” “substanţei.

Apoi, mai sunt pasajele unde Prea Sfânta Treime vorbeşte  ca un singur glas. Dar şi aşa, este foarte limpede. Iată un pasaj spre exemplificare: “Strigătele tale înspăimântate au străpuns cerurile, ajungând la urechile Sfintei Treimi … Copila Mea!” Glasul Tatălui, plin de bucurie, a răsunat în tot Cerul. Apoi, Fiul a zis: “Ah… acum o voi face să pătrundă în Rănile Mele şi o voi lăsa să mănânce Trupul Meu şi să bea Sângele Meu. O voi lua în căsătorie  şi ea va fi A Mea pe vecie. Îi voi arăta iubirea ce o am pentru ea şi buzele ei de-acum încolo vor înseta după Mine şi inima ei va fi Odihna Capului Meu.” Duhul Sfânt a  zis imediat după aceea: “Şi Eu, Duhul Sfânt, Mă voi pogorî asupra ei ca să-i descopăr adevărul şi adâncurile Noastre. Prin ea, voi aminti lumii că cel mai mare dintre toate darurile este iubirea.” Şi apoi, Sfânta Treime a vorbit într-un glas: “Să sărbătorim dar! Tot Cerul să sărbătorească!” (22. 12. 1990)

Taina Prea Sfintei Treimi, unitatea Ei în combinaţie cu trăsăturile distincte ale fiecăreia dintre cele trei persoane şi relaţia dintre ele este una din cele mai mari taine ale credinţei creştine. Cu toate acestea, faptul că Treimea este un mister infinit nu trebuie să ne facă să dăm înapoi de a lăuda minunile Ei şi să ocolim a vorbi despre Ea, deşi limbajul omenesc nu va fi în veci capabil să exprime frumuseţea şi imensitatea Unuia întreit Dumnezeu. Căci misterul Prea Sfintei Treimi este atât de central pentru credinţa noastră, încât stă deasupra celorlalte mistere ale credinţei, răspândind lumină asupra lor. Acest lucru a fost arătat iarăşi cel mai limpede în Catehismul Bisericii catolice: “Misterul Preasfintei Treimi este misterul central al credinţei şi vieţii creştine. Este misterul lui Dumnezeu în sine însuşi. El este deci izvorul tuturor celorlalte mistere ale credinţei, lumina care le luminează. Este învăţătura fundamentală şi esenţială în "iererhia adevărurilor de credinţă". "Întreaga istorie a mântuirii nu este altceva decât istoria căii şi mijloacelor prin care Dumnezeu cel adevărat şi unic, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, se revelează, împacă şi uneşte pe sine oamenii care se îndepărtează de păcat." (CBC, 234)

Întrebarea no 4: Protologie şi eshatologie.

Există de asemenea unele probleme privind protologia şi eshatologia. În ce sens are sufletul o “viziune a lui Dumnezeu” înainte de a fi insuflat în trup? Şi cum vedeţi locul Noilor Rusalii în cadrul istoriei mânturii în legătură cu parusia şi învierea morţilor?

Protologia: Nu cred în nici o formă de reincarnare. Din contră, scrierile mele vorbesc împotriva reincarnării şi a Noii Ere: “Aceste doctrine ale Satanei te învaţă să crezi în reîncarnare, când nu există nici o reincarnare; ei păstrează pe dinafară aparenţa de religie, dar au respins puterea înnăscută a ei – Duhul Sfânt şi Sfânta Împărtăşanie.” (19.04. 1992) Fragmentul la care vă referiţi s-ar putea să fie următorul:

“… apoi, în mijlocul acestei Lumini orbitoare, sufletul vostru va vedea ceea ce aţi văzut odată în acea fracţiune de secundă, chiar în acel moment al creării voastre … vor vedea pe Cel care v-a ţinut mai întâi în Mâinile Lui, Ochii care v-au văzut întâi, vor vedea Mâinile Aceluia care v-a format şi v-a binecuvântat … vor vedea pe Cel Mai Bun Tată, Creatorul vostru…(15.09. 1991) 

Fragmentul ţine de un limbaj poetic şi mistic. Ceea ce se spune aici nu înseamnă în nici un chip pre-existenţa sufletului. Mai degrabă se vorbeşte despre cum binecuvântează şi iubeşte Dumnezeu fiecare suflet din chiar primul moment al creării lui.  Cred că suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu şi purtăm pecetea Lui în adâncul sufletelor noastre, pentru care motiv oamenii au o nostalgie naturală după Creatorul lor, pe care numai El o poate satisface, aşa  cum spune Sf. Augustin: „Inima a fost făcută pentru Dumnezeu; nici nu se poate odihni până când nu se odihneşte în Dumnezeu”. Lucrul important pe care am intenţionat să-l comunic prin acea frază este că noi purtăm chipul lui Dumnezeu în adâncul fiinţei noastre din momentul zămislirii noastre.

Eshatologia: S-a spus că promovez un fel de fals milenarism, voind să stabilesc o nouă ordine, un „Cer Nou şi un Pământ Nou” material, înainte de cea de-a Doua Venire a lui Hristos. Aceasta este fals şi nu poate fi găsit nicăieri aşa ceva în mesajele mele.  Sunt la curent că Biserica catolică a condamnat acest fel de milenarism după cum stă scris în Catehismul Bisericii catolice: "Acastă impostură anticristică se conturează deja în lume ori de câte ori apare pretenţia de a împlini în istorie speranţa mesianică ce nu poate fi îndeplinită decât dincolo de ea prin judecata eshatologică: Biserica a respins această falsificare a Împărăţiei care va veni, chiar sub forma ei atenuată, cu numele de milenarism, mai ales sub forma politică a unui mesianism secularizat, "pervers în mod intrinsec" (CBC, 676)

Sunt multe pasaje cu termeni precum Noi Ceruri şi un Nou Pământ cât şi Noi Rusalii în scrierile din Adevărata Viaţă în Dumnezeu, dar ele trebuie să fie înţelese în sens metaforic. Realizarea acestor cuvinte nu trebuie să fie găsită într-o ruptură cu istoria  noastră obişnuită înainte de a Doua Venire,  care va stabili o a doua iconomie a istoriei. Cuvintele exprimă suprema speranţă că Hristos ne va reînnoi din interior cu puterea Duhului Sfânt. Este o revigorare a credinţei şi o reînnoire a bisericii după care tânjim atât. Şi roada acestei reînnoiri în care nădăjduim este tămăduirea schismei Trupului lui Hristos. Papa Ioan al XXIII-lea întrevăzuse deja  o astfel de reînnoire când s-a rugat pentru Noile Rusalii : “O, Duhule Sfinte, …reînnoieşte în zilele noastre minunile Tale ca o reînnoire a Rusaliilor.” Şi actualul papă, Ioan Paul al II-lea, a folosit acest termen în mai multe ocazii, precum în scrisoarea către Prea Sfinţitul Părinte Joseph Chalmers, Priorul General al Congregaţiei Fraţilor Prea Binecuvântatei Fecioare Maria a Muntelui Carmel, (08.09. 2001): “…Invoc un belşug de har divin peste voi. Întocmai ca noi Rusalii, Duhul Sfânt să se pogoare peste voi şi să vă lumineze, ca să puteţi descoperi voia cerescului şi milostivului vostru Tată. În acest fel, veţi fi în stare să vorbiţi bărbaţilor şi femeilor în feluri care lor să le fie cunoscute şi eficiente.” (cf. Fapte 2:1-13)

Tot într-un astfel de limbaj metaforic vorbesc şi scrierile mele despre o reînviere a credinţei, încât Domnul nostru să poată să ridice Tronul Lui şi să zidească Împărăţia Lui în sufletele noastre. “Vino şi învaţă: Noile Ceruri şi Noul Pământ vor fi când Eu Îmi voi aşeza Tronul Meu în voi, căci voi da apă din fântâna Vieţii oricui este însetat.” (03.04. 1995, ref. la Ap. 21: 6)

Cred că reînnoirea făgăduită nouă a început deja şi numai prin har Milostivirea lui Dumnezeu este asupra noastră spre a vărsa Duhul Său peste întreaga omenire ca niciodată până acum în istorie, iar harul sporit va continua în zilele noastre să strălucească peste noi ca razele soarelui pentru a ne tămădui.

 Domnul a binevoit să-mi arate starea credinţei creştinilor din timpurile noastre. Era deplorabilă şi acesta este cel mai puţin lucru care s-ar putea spune. Nenumărate mesaje sunt pline de durere, descriind apostazia ce a cuprins lumea creştină. Dar Domnul ne dă speranţă, împărtăşind cu noi faptul că va avea loc (de fapt are loc) o reînnoire, o schimbare la faţă şi o reînviere prin acţiunea Duhului Sfânt. O sete de Dumnezeu va fi dată de har prin Duhul Sfânt.  Iată câteva citate: “Duhul Meu Sfânt vă va ridica din marea voastră apostazie, pentru a vă lua în căsătorie; răutatea erei voastre va fi curăţată, deoarece Eu, cu Propria Mea Mână, voi smulge linţoliul morţii de pe voi pentru a vă îmbrăca în veşmintele nunţii voastre …” (20.10. 1990) “Voi face nouă întreaga zidire, vă voi reînnoi pe toţi cu Duhul Meu Sfânt.” (27.06. 1991)

Scrierile mele  nu vorbesc despre momentul când acest lucru se va întâmpla sau în ce măsură va putea Domnul să construiască împărăţia Lui, după cum sperăm cu toţii şi ne rugăm atunci când ne rugăm Rugăciunea Domnească.: “Vie Împărăţia Ta.” Cred că a şi început în lăuntrul nostru, şi creşterea ei va include întotdeauna colaborarea şi bunăvoinţa noastră.  Cred că un început de reînnoire se petrece deja, dar vine încet ca mareea mării, şi nimeni nu poate s-o oprească.

Noile Rusalii sau a doua venire a Rusaliilor  sunt nădejdea reînnoirii noastre. Este o revărsare a Duhului Sfânt care va reînnoi creaţia. În Adevărata Viaţă în Dumnezeu, ele se compară cu Ap. 21. Iată un extras:

“Vino şi învaţă: noile ceruri şi noul pământ vor fi când Eu Îmi voi aşeza Tronul în voi, căci voi da apă din fântâna vieţii în dar oricui este însetat. Îngăduiţi dară Duhului Meu Sfânt să vă atragă în Împărăţia Mea şi în viaţa veşnică. Răul să nu mai câştige putere asupra voastră ca să muriţi… Îngăduiţi Duhului Meu Sfânt să vă cultive solul şi să facă un Eden terestru în voi. Lăsaţi Duhul Meu Sfânt să facă să prospere în solul vostru un nou pământ, aşa încât primul vostru pământ, care era moşia diavolului, să dispară. Şi-atunci, încă o dată, slava Mea va străluci în voi şi toate seminţele dumnezeieşti semănate în voi de Duhul Meu Sfânt vor răsări şi vor creşte în Lumina Mea dumnezeiască (…) aşadar îngăduiţi Duhului Meu Sfânt să prefacă pământul vostru într-un alt paradis, un nou pământ, unde Noi (Sfânta Treime) Ne vom face casa în voi…”

(Întrebarea mea) Şi Noile Ceruri?

“Noile Ceruri? Vor fi şi ele în lăuntrul vostru când Duhul Meu Sfânt vă va ocârmui în sfinţenie. Duhul Meu Sfânt va străluci în întunecimea voastră ca un soare splendid pe cer, deoarece Cuvântul vă va fi dat pentru a exprima gânduri şi convorbiri aşa după cum doresc Eu ca voi să gândiţi şi să vorbiţi.Tot ce veţi grăi va fi în concordanţă cu Chipul şi gândirea Mea, tot ceea ce veţi face va fi făcut după asemănarea Noastră, pentru că Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi. Şi noul vostru univers va mărşălui cu Duhul Meu Sfânt spre a cuceri restul stelelor (simbol pentru oameni) pentru Slava Mea şi pe aceia care nu au ţinut cont de Legea Mea şi au fost total atraşi de întuneric ca o umbră trecătoare, necunoscând niciodată speranţa şi sfinţenia pe ca o rezervasem pentru timpurile voastre.

Noile ceruri vor fi când Duhul Meu Sfânt se va revărsa peste voi toţi de sus, din înaltul cerului. Da, voi trimite Duhul Meu Sfânt în voi ca să facă un cer din sufletul vostru, astfel încât în acest nou cer să fiu slăvit întreit ...  cât despre cărările acelora care au primit Duhul Meu Sfânt, ele vor fi îndreptate, tot aşa şi întunericul şi întunecimea lor vor fi luminate şi refăcute ca stele sclipitoare, luminând întunericul lor în vecii vecilor. Curând, acest pământ şi cer vor dispare, pentru că slava radioasă a Tronului Meu va străluci în voi toţi.” (3.04. 1995)

După cum vedeţi, e folosit un limbaj întru totul simbolic, pictural şi poetic pentru a descrie o reînnoire sau Noile Rusalii. Am tot explicat oamenilor că nu trebuie să aşteptăm niciodată evenimente senzaţionale din partea lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu lucrează mai degrabă într-un chip discret, cu toate că limbajul Lui este expresiv şi puternic. Multe evenimente, precum noile Rusalii, nu trebuie să ne închipuim că vor fi ca nişte flăcări vizibile deasupra capetelor noastre sau ceva asemănător. Când Dumnezeu făptuieşte ceva, El o face într-un mod atât de blând şi discret că mulţi care s-au aşteptat la evenimente senzaţionale nici măcar nu le vor remarca imediat.

Întrebarea no 5: AVD ca mişcare?   

Care e identitatea reală a mişcării “Adevărata Viaţă în Dumnezeu” şi ce se cere de la adepţii ei? Cum e structurată?

“Adevărata Viaţă în Dumnezeu” nu este o mişcare, ci o chemare apostolică.

 “Adevărata Viaţă în Dumnezeu” nu este o mişcare, nici nu are vreun sediu. Este pur şi simplu o chemare la împăcare şi unitate pentru toţi oamenii, indiferent cine sunt ei. Această chemare nu este valabilă numai pentru creştini, dar a atras în lăuntrul ei şi pe necreştini, aceştia devenind creştini.  După citirea scrierilor inspirate ale “Adevăratei Vieţi în Dumnezeu”, mai mulţi evrei, musulmani, budişti şi hinduşi s-au botezat, chiar dacă spiritualitatea acestor scrieri este o spiritualitate contemplativă treimică şi complet îmbibată de creştinism. Pentru aceasta s-a rugat Hristos Tatălui şi a spus: “Dar nu numai pentru ei Mă rog, ci şi pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine” (Ioan 17, 20). Deci, prin har, Dumnezeu deschide nenumărate uşi. De pildă, chiar de la început mi s-a spus că această lucrare apostolică o să aibă loc:

“Dumnezeu îţi va da pacea Lui şi tăria Lui când va veni vremea să arăţi mesajele. Dumnezeu va voi ca tu să transmiţi mesajele tuturor ... (Îngerul îmi vorbea, în 6. 08. 1986) “Nu trebuie să te temi.  Tu o să lucrezi pentru Iisus Hristos. Tu îi vei ajuta pe alţii să crească spiritual...” (Îngerul meu, 7.08. 1986) “Când te vei umple de Duhul Meu Sfânt, vei fi în stare să-i călăuzeşti pe alţii la Mine şi vă veţi înmulţi…” (Iisus, 5.09. 1986) “Chemându-te pe tine pe această cale, înseamnă că şi pe ceilalţi îi călăuzesc… pe toţi aceia care M-au părăsit  şi care nu Mă aud; din aceste motive această chemare este în formă scrisă…” (Tatăl, 18.11. 1986)

Călugării budişti de la Hiroşima au aflat de mesaje şi m-au invitat să le vorbesc în templul lor. Episcopul catolic era şi el acolo. Era în ziua comemorării căderii bombei atomice.  Li s-a înfăţisat un mesaj în întregime creştin; apoi, le-am oferit un rozariu uriaş pe care l-au agăţat de zid spre meditaţie şi statuia Doamnei Noastre de la Fatima pe care au aşezat-o în curtea lor.  Evrei care au citit “Adevărata Viaţă în Dumnezeu” au cerut să fie botezaţi şi unul dintre ei a tradus primul volum în ebraică. Acum cartea este în curs de publicare. Ei toţi trăiesc în Israel.

De curând, Bangladeshul mi-a cerut să vorbesc oamenilor din Dhaka în câmp deschis. Pentru deschiderea reuniunii, au invitat imamul de la moschee care, acceptând invitaţia lor, a făcut o rugăciune; acolo se aflau o mulţime de musulmani, şi hinduşi şi budişti, precum şi preoţi catolici.  Mesajul iarăşi a fost în întregime creştin (luat din scrierile inspirate “Adevărata Viaţă în Dumnezeu”) Mesajul central şi esenţial pe care l-am transmis era descoperirea lui Dumnezeu ca Iubire, împăcarea cu Dumnezeu şi cu semenul; să ne împăcăm şi să învăţăm să ne respectăm unul pe altul. La sfârşitul reuniunii, doi musulmani au vrut să devină creştini şi s-au botezat. “Voiesc ca toate naţiunile să audă Cuvintele Mele. Te voi învăţa şi-ţi voi spune calea pe unde să mergi…” (10.01. 1987)

Învăţături contemplative

Scrierile inspirate îi învaţă pe cititori să-L cunoască pe Dumnezeu şi să-L înţeleagă. Mulţi oameni cred în Dumnezeu, dar nu-L cunosc pe Dumnezeu, aşa că ele încurajează cultivarea unei relaţii de intimitate cu Dumnezeu, care ne va conduce la o viaţă în unire cu El.  Uniţi deci în Hristos prin Duhul Sfânt, creştinii sunt chemaţi să trăiască una şi aceeaşi viaţă, viaţa-Hristos.

Scripturile spun: “ Înţeleptul să nu se laude întru a sa înţelepciune, puternicul să nu se laude întru a sa putere, iar bogatul să nu se laude întru bogăţia lui. Ci-ntru aceasta să se laude cel ce se laudă: întru înţelegerea şi cunoaşterea că Eu sunt Domnul” (Ier. 9:22-23)

Formarea de grupuri de rugăciune

Scrierile “Adevărata Viaţă în Dumnezeu” ne învaţă practica rugăciunii simple cu inima şi transformarea vieţii noastre în rugăciune neîncetată, care este trăirea permanentă în Dumnezeu şi a lui Dumnezeu în noi. Dar AVD are o chemare puternică şi pentru formarea de grupuri de rugăciune, de jur împrejurul lumii. Ca urmare a faptului că oameni din peste 60 de ţări au organizat reuniuni unde eu am dat mărturie, în toate aceste ţări s-au format acum grupuri de rugăciune.  În fiecare ţară sunt câteva.  Spre exemplu, în Franţa, sunt 48 de grupuri ecumenice de rugăciune inspirate de spiritualitatea din Adevărata Viaţă în Dumnezeu. În Brazilia, care este o ţară mai mare, există mai mult de 300 de grupuri ecumenice de rugăciune.  În fiecare grup de rugăciune, fie că sunt creştini ortodocşi, sau luterani, sau anglicani, sau baptişti, se încep împreună rugăciunile cu Rozariul.

“Cât tânjesc după această zi! După ziua când te voi trimite la întreaga omenire, după ziua când vor învăţa să Mă iubească şi să Mă înţeleagă mai mult. Înţelepciunea va împărtăşi resursele Ei cu întreaga omenire… (Iisus - 25.01. 1987)

Credincioşia stimulată faţă de învăţăturile bisericii

Citind scrierile, învăţăm cum să rămânem credincioşi bisericii. Spun oamenilor: “ şi de vă aruncă afară din biserică, intraţi pe fereastră, dar nu părăsiţi biserica în veac.” Ele ne învaţă să vizităm Prea Sfânta Taină şi să fim în adoraţie împreună cu Iisus. Ne învaţă să urmăm Tainele bisericii şi să păstrăm Tradiţia, ne învaţă lepădarea de sine, pocăinţa, postul şi îndeosebi, practica Tainei spovedaniei. Ele ne fac să fim dornici să participăm la Sfânta Liturghie, dacă se poate, zilnic. În ele ni se explică importanţa Euharistiei.

“Prin această Împărtăşanie, sfinţesc pe toţi cei care Mă primesc, îndumnezeindu-i, spre a deveni carne din Carnea Mea, oase din Oasele Mele. Împărtăşindu-vă cu Mine, Eu care sunt divin, Eu şi voi devenim un singur trup, uniţi în mod spiritual; noi devenim rude, căci Eu pot să vă schimb în dumnezei prin participare. Prin dumnezeirea Mea, îi îndumnezeiesc pe oameni… (Iisus, 16.10. 2000)

Case de binefacere conduse de către cititori

În 1997, după ce mi s-a dat prin har o viziune a Binecuvântatei Noastre Maici, în timp ce stăteam la Betleem afară, la Locul Naşterii, am auzit-o spunând că hrana spirituală nu este de-ajuns, dar că trebuie să ne gândim şi la cei săraci şi să-i hrănim. De îndată ce am anunţat acest lucru grupurilor noastre de rugăciune, mulţi s-au oferit benevol să mă ajute la înfiinţarea de case de binefacere pentru a-i hrăni pe cei sărmani. Ele poarta numele de “Beth Myriams.” (Casa Mariei) Este una în Bangladesh, patru în Venezuela, trei în Brazilia, două în Filipine, un orfelinat în Kenia şi în curând vom deschide una în Puerto Rico, una în India, una în România şi un orfelinat în Ucraina. Ataşez câteva informaţii despre acest subiect (Anexa 2). Toată munca depusă are la bază voluntariatul. Sistemul de funcţionare al Beth Myriam-urilor are la bază strict donaţiile. Ele sunt toate pornite din iniţiativă locală, case locale care nu sunt legate între ele. Ele sunt de sine stătătoare şi aceiaşi oameni (grupurile de rugăciune) sunt şi cei care le conduc şi care se angajează ei înşişi la slujirea celor sărmani. Ei fac paşi înainte, nu se opresc numai la hrănirea celor sărmani, ci le acordă şi ajutor medical, se îngrijesc de haine şi de educaţia copiilor. În sfârşit, ele sunt conduse cu un spirit constant de rugăciune şi ele sunt ecumenice ca structură.

“ Întemeiază “Casa Mariei” a noastră oriunde poţi. Ridică pe cei oropsiţi şi ajută pe orfani, ocroteşte-Mă, scoate-Mă din canale, adăposteşte-Mă şi Mă hrăneşte, ia-Mi greutatea şi oboseala, ajută-Mă şi încurajează-Mă; tot ce faci celui mai mic din fraţii Mei, Mie Îmi faci … Binecuvântez pe susţinătorii Vieţii Mele, fie ca să rămână virtuoşi şi a toate iubitori, Eu sunt cu voi …” (Iisus, 22.04. 2002)

Chemarea la evanghelizare

Unii din cititorii “Adevăratei Vieţi în Dumnezeu” care au fost atinşi simt că pot deveni mărturisitori prin lume pentru a contribui la răspândirea Veştii celei Bune. Devenind instrumentele ascultătoare ale Duhului Sfânt, Care le dă harul cuvântului şi spiritul credinţei, ei sunt în stare acum să meargă şi să dea mărturie acum de jur împrejurul lumii, invitându-i pe oameni la o viaţă de rugăciune şi învăţându-i să formeze grupuri de rugăciune. Ţelul lor este să-i facă să-şi schimbe vieţile şi să-şi trăiească viaţa ca o rugăciune neîncetată. Câţiva din grupul de rugăciune de la Dhaka merg prin sate (la musulmani) şi le citesc mesajele. Mulţi cred şi vor să se creştineze.

“Vreau să fac din fiecare o Torţă Vie a Focarului Iubirii. Cinstiţi-Mă acum şi evanghelizaţi cu iubire pentru Iubire.” (Iisus, 27.01. 1989) 

Cinstirea Fecioarei Maria

Adevărata Viaţă în Dumnezeu ne face să devenim copiii Maicii lui Dumnezeu, deoarece Inima Ei Neprihănită este nu numai nedespărţită de Inima Preasfântă a lui Iisus, dar şi în uniune desăvârşită cu a Lui. Maica Noastră este ajutorul nostru şi noi ştim acest lucru. Oricine  se alătură grupurilor de rugăciune, fie că sunt protestanţi, calvini sau altceva, toţi învaţă să o cinstească pe Doamna noastră, pe sfinţii noştri şi să se roage lor.  “Oare nu v-aţi dat seama că Inima Mea se topeşte şi acordă întotdeauna favoare Inimii Ei? Cum ar fi cu putinţă ca acestei Inimi, care M-a purtat pe Mine, Regele vostru, să I se refuze orice Îmi cere? Toţi credincioşii, binecuvântaţi Inima Ei, căci binecuvântând Inima Ei, voi Mă binecuvântaţi pe Mine. (Iisus, 25.03. 1996)

Asociaţiile “Adevărata Viaţă în Dumnezeu”

Dacă în anumite ţări s-au înfiinţat asociaţii AVD, acest lucru s-a făcut numai din motive de respectare a legilor ţărilor respective, pentru a veni în sprijinul acestei munci de evanghelizare şi de publicare a cărţilor. Dacă am înfiinţat asociaţii în anumite ţări, a fost numai din spirit de supunere faţă de legile locului; menţionez de pildă aceasta: deschiderea unei cutii poştale cu numele AVD. Dar nu m-am gândit niciodată să înfiinţez o mişcare. Aceste cărţi sunt traduse în 38 de limbi şi nu accept onorarii, cu excepţia editurii Parvis, al cărei editor a spus că acest lucru face parte din regulile lor. Aceşti bani merg la lucrările de binefacere, la acoperirea costului cărţilor şi al cheltuielilor de călătorie pentru a mărturisi în ţări din lumea a treia care nu au mijloacele necesare.

Alte activităţi

La fiecare doi ani, voluntari din grupurile de rugăciune mă ajută la organizarea unui simpozion internaţional despre ecumenism. Acesta este totodată organizat sub formă de pelerinaj. Până în prezent, am făcut patru de acest fel. Cel mai mare pe care l-am avut a fost cel din anul 2000 în Ţara Sfântă (în timp ce Sfântul Părinte era acolo) unde au venit 450 de oameni din 58 de ţări. 75 de prelaţi au fost cu noi, din 12 biserici diferite. În acest an, încercăm să mergem în Egipt.

Ca o concluzie, iubesc Casa Domnului şi, mai presus de toate, Îl iubesc pe Dumnezeu. Îi sunt datoare pentru harurile pe care mi le-a dat. Mi-a zis odată: “Ţi-am dat în dar, aşadar, să dai în dar.” Aşa că aceasta încerc să şi fac. Transmit Cuvintele Lui în dar oricui vrea să asculte.

Vă mulţumesc iarăşi pentru că mi-aţi îngăduit să clarific întrebările despre scrierile şi activităţile mele. Pe situl web: http://www.tlig.org veţi găsi mai multe informaţii. Vă rog să salutaţi din partea mea pe Eminenţa Sa, Cardinalul Joseph Ratzinger, pe Eminenţa Sa, Mons. Tarcisio Bertone şi Mons. Giafranco Girotti, cât şi pe Excelenţele Lor din Consulta Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, mulţumindu-le din nou pentru că mi-au acordat prilejul să explic lucrarea mea. Sper să fi făcut-o în felul aşteptat. Sunt gata şi doresc să răspund pe cale orală sau în scris la orice altă întrebare ce s-ar ivi. Şi sunt gata să accept orice sugestie pe care aţi face-o spre a clarifica anumite expresii ce se găsesc în cărţile AVD. Dacă trebuie, pot să adaug aceste clarificări în noile ediţii ale cărţilor mele.

Cu acestea, vă trimit complimente din inimă şi cele mai cordiale urări şi salutări,

Sinceră în Hristos, a dumneavoastră,

 Vassula Ryden           

[1] Am auzit în acelaşi timp cuvântul „înţelegere”

[2] Sfânta Biblie

[3] Pr. Marie-Eugène, O.C.D.. I am a daughter of the Church, Vol. II, Chicago, 1955. p. 283

[4] Cu toate că în cartea noastră despre doctrina Bisericii Ortodoxe, publicată în 1997 de dl. Trembelas (Cartea I)scrie „Revelaţiile se definesc ca o acţiune întreprinsă de Dumnezeu prin care El aduce la cunoştinţa creaturilor Lui raţionale tainele existentei, ale naturii şi voinţei Sale, ţinând seama de capacitatea lor intelectuală limitată” – traducere din limba engleză, p.79 în ediţia engleză.

[5] Papa

[6] Ioan 21:15-17

[7] Ioan 21:15-17

[8] Enciclica Ut Unum Sint a Sf Părinte Papa Ioan Paul al II-lea despre angajamentul ecumenic 89

[9] Enciclica Ut Unum Sint a Sf Părinte Papa Ioan Paul al II-lea despre angajamentul ecumenic 61, cu referire la Scrisoarea Apostolică Orientale Lumen (2 mai 1995), 24

[10] Am înţeles în acelaşi timp „cât mai avem noi de îndurat înainte de aceasta!” Acest „noi” se referea la Papa Ioan Paul al II-lea, împreună cu Iisus.

[11] Am înţeles că Hristos vorbea despre toate mesajele Lui despre unitate, chemându-ne să unim datele Paştelui. Acest simplu lucru pare să-L „mulţumească” şi să potolească setea Lui de unitate. Hristos ne-a promis că dacă noi vom uni datele Paştelui, El va face restul.

[12] Enciclica Ut Unum Sint a Sf Părinte Papa Ioan Paul al II-lea despre angajamentul ecumenic, 58

[13] Un nume simbolic al lui Hristos